înapoi la adevarul.ro

După 25 de ani

Au trecut 25 de ani de la „decembrie ‘89“, dar Revoluția a rămas un eveniment marcat cu semnul întrebării.
Pentru a înțelege istoria trebuie să ne amintim cu sinceritate de istoriile personale. Trimite-ne povestea revoluției tale la adresa dupa25deani@adevarul.ro și o vom publica pe acest site, pentru a reface împreună, din piese mici, tabloul acelor zile.
După un sfert de secol în care am căutat marele adevăr al Revoluției, e timpul să ne îndreptăm privirea către micile adevăruri ale fiecăruia dintre noi.

Care este povestea Revoluţiei tale? Noi o ascultăm

  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
  • 6
  • 7
  • 8
  • 9
  • 10
  • 11
  • 12
  • 13
  • 14
  • 15
  • 16
  • 17
  • 18
  • 19
  • 20
  • 21
  • 22

Cum am trăit (şi trăiesc) Revoluţia din 1989

Citeşte mai mult

Revolutie sau nu, manipulare sau nu, pericolul a fost real

Acum exact 25 de ani stateam cu tata pe peronul Garii de Nord din Bucuresti sperand ca trenul spre Timisoara nu va fi anulat. Pe peron, in fata noastra, un grup de vreo 20 de maramureseni cantau Desteapta-te romane iar dinspre centru se auzeau mitralierele de pe TAB-uri. Aveam 16 ani si jumatate.

In ciuda Revolutiei din Timisoara, sau poate tocmai din cauza ei, tata a hotarat sa mearga sa-si vizitetze sora din Bucuresti, asa ca in 19 decembrie 1989 am plecat. Doar eu si el. In 21 decembrie am iesit de dimineta in oras cu verisoara mea Mihaela, cu cativa ani mai mare decat mine. Ne-am dus in magazinul Cocor si ne uitam la haine. In difuzoarele magazinului se auzea discursul lui Ceausescu, transmis in direct de la ultimul sau miting popular ce avea loc nu departe. Nu ma interesau prostiile lui, nu ascultam niciodata discursurile.

La un moment dat au inceput sa se auda strigate si un vuiet de voci a crescut pana a acoperit cuvantarea. Imediat transmisia in direct s-a intrerupt. Asta mi-a atras atentia. Am ridicat capul peste rafturi si am privit in jur, in magazin. Nimeni nu schita niciun gest. Toti priveau fix la eticheta cu care ramasesera in mana sau se faceau ca studiaza o camasa ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Le era teama!

Cuvantarea tovarasului s-a reluat dupa o vreme dar a fost inca odata intrerupta de strigate. De data asta definitiv…
Atunci vanzatoarele au hotarat sa inchida magazinul si a trebuit sa iesim pe strada. Mihaela a avut ideea, acum ciudata, sa mergem la Inter sa mancam o savarina si cum nu era departe am pornit pe jos. Ne-am intalnit cu grupuri mari de oameni ce veneau din fata. Mitingul se sparsese si acum plecau. Erau unii surescitati, altii speriati. Multi se lovisera in busculada ce se produse-se iar o femeie isi pierduse un pantof si mergea schiopatand.

Vazand ca nu e de gluma, Mihaela a abandonat planul de a manca savarina si am deviat pe o strada latera. Atunci au trecut pe langa noi cateva autobuze cu perdelele trase la geamuri. Una s-a miscat si am vazut un soldat cu o casca alba si viziera de plastic privind curios afara. Erau scutierii ce aveau sa intervina in forta.

revolutie_1Eu voiam sa mergem sa vedem ce se intampla, Mihaela voia sa plecam imediat acasa. Ne-am certat si mi-a tras cateva palme. Am inceput sa fugim pe strada iar ea ma tinea strans de cordonul hanoracului ca sa nu ne pierdem unul de altul.
La urmatoarul colt era deja un zid de scutieri asa ca impreuna cu altii ne-am refugiat intr-o scara de bloc. Am batut la o usa si au deschis niste batrani foarte suspiciosi dar care, pana la urma, ne-au lasat sa intram. De pe geamul bucatariei vedeam intersectia. Cordonul de scutieri inchidea strada din perete in perete, iar in fata lor cateva zeci de oameni strigau la ei: „Voi pe cine aparati?, Pe noi ar trebui sa ne aparati!”

Au tinut-o asa o vreme dupa care cordonul a fost spart si am putut pleca spre casa cu adrenalina la cote maxime.
Daca am fi zabovit inca 15 minute pe strada sau am fi ajuns la Inter la savarina, ne-ar fi prins blocada de la Universitate si cine stie daca mai scriam astazi…

Acasa numai despre asta se vorbea iar matusa din Timisoara ne tinea la curent cu situatia de acasa. A doua zi, in 22, nu am mai putut sta in casa si am iesit sa ne plimbam iarasi. Era o tensiune in aer de aproape o puteai simti. Oamenii se uitau in jur in timp ce mergeau pe strada, parca asteptand sa se intample ceva dintr-un moment in altul. Cand am ajuns la intersectia dintre 1 Mai si Miciurin au inceput sa se auda strigate din blocurile din jur. La inceput cateva, apoi tot mai multe si mai multe, ca atuci cand da Romania gol la un meci important de fotbal. Nu stiam ce este dar era clar ca ceva se intampla chiar atunci.

Un tanar a iesit fugind din scara blocului si l-am intrebat:

„Ce s-a intamplat?”
„A fugit dictatorul!”, ne-a spus trecand pe langa noi.

E incredibil ce agitatie s-a produs pe strada: oamenii alergau in toate directiile, se imbratisau la intamplare, cei din case erau iesiti la ferestre, pe balcoane, strigau si aruncau cu ce le venea la mana. Tin minte ca un om si-a arucat bradul de Craciun pe fereastra. Am luat-o si noi la fuga spre casa ca sa ne uitam la televizor, pe drum informandu-i si noi pe altii despre ce se intamplase. Cand am ajuns acasa si i-am spus lui tata ce s-a intamplat i-au dat lacrimile. Atunci l-am vazut prima data plangand.

Romania Unrest 1989Am stat lipiti de TV pana seara cand a trebuit sa plecam la gara. Am asteptat in statia de autobuz o perioada. O Dacie s-a oprit langa noi si cineva ne-a dat ziarul Libertatea. Dupa o vreme ne-am dat seama ca nu mai circula autobuzele. Nu mai stiu in ce imprejurari un necunoscut ne-a dus cu masina lui la gara. Era un haos general pe strazi cu masini alergand in toate directiile iar pe cer se vedeau luminile trasoarelor. Se auzeau explozii si impuscaturi. Am ajuns la gara si i-am privit pe maramuresenii ce cantau Desteapta-te Romane.

Tata si-a pastrat mereu cumpatul dar mai tarziu mi-a marturisit ca i-a fost frica in acea noapte, pe peronul garii, singur cu mine, dar maramuresenii ce cantau si dansau i-au dat curaj si convingerea ca nimic nu ni se poate intampla.

Aceste cateva zile cu momentele lor remarcabile au fost (si sper sa ramana) cele mai intense din viata mea. De fiecare data cand imi amintesc ma cuprinde o emotie extrem de puternica. Asi vrea sa am talentul de a putea descrie in cuvinte ceea ce am simtit atunci: tensiunea, speranta, bucuria, fraternitatea ce ma cuprinsese pe mine si pe toti cei din jur, cunoscuti sau nu. Iar eu, fata de altii, nu am trait nimic… Nu pot decat sa-mi inchipui ce au simtit si ce simt si astazi oamenii care au stat in fata gloantelor, care si-au vazut prietenii omorati langa ei…

Revolutie sau nu, manipulare sau nu, pericolul a fost real, oameni au murit luptand, desi puteau sa nu o faca. Poti citi despre spiritul de sacrificiu, despre jertfa de sine, insa sa le vezi in fata ta este un lucru ce te marcheaza pe viata.

Comentează

Ce rămâne după Revoluţie? Imaginile pe care nu le vom uita niciodată

Ce rămâne după Revoluţie? Imaginile pe care nu le vom uita niciodată
Comentează

Puloverul Revoluției

În ’89 eram in clasa a XI-a. Lejer, scăpați de „treaptă“, nu aveam prea multe griji. Îmi amintesc că a fost foarte frig si zăpadă. După care foarte cald, vreme de primăvară de se topea streașina. Îmi amintesc că ne-au lăsat în vacanță mai repede, neașteptat, în 15 decembrie, și că în după-amiaza de sâmbătă am avut tradiționalul ceai dansant la școală, prin care îi sărbătoream pe cei născuți în decembrie. Îmi amintesc cum duminică, la prânz, după ce a pus mama masa, pe tata l-au sunat de la serviciu (lucra în armată) și l-au chemat. Ceaușescu pleca în Iran și se instituiau ceva consemne ca întotdeauna când pleca din țară.

revolutieNu a apucat sa se atingă de prânz. A venit înapoi peste vreo două ceasuri și l-a mâncat reîncălzit. Seara, după ce jucasem un rummy cu el și cu bunica, în momentul în care ne-am așezat la cină, sună din nou telefonul și tata începe sa înjure ca în armată. Mama îi face observație că ce vină are bietul băiat. Tata bombăne, se îmbrăcă, și nu mai apucă sa mănânce nici de data asta ca venise mașina după el. Nu a mai venit acasă până pe 20 decembrie, dar și atunci s-a întors pentru un sfert de oră. Nu a mai dormit acasă până la începutul lui martie ’90 și apoi, după 15 martie până în august–septembrie 1990.

A doua zi dimineața ne sună și ne spune să ascultăm știrile. Pornesc cu mama Vocea Americii, erau știrile de la 6 dimineața și aflăm ce se întâmplase la Timișoara.

Și am început să tricotez un pulover din lână netoarsă. Puloverele din lână netoarsă erau în mare vogă și mama ne făcuse rost de lâna netoarsă, de la ceva elevi de la munte. Ascultam „Europa Liberă“ și tricotam. Până în 22 decembrie aproape terminasem puloverul. În 22 dimineața, un vecin bate la uși și strigă pe scările blocului că a fugit Ceaușescu. Mutăm radioul de pe Europa Liberă pe Radio România și începem sa plângem cu mama, în bucătărie. Apoi nu mai știu cine ne sună sa pornim televizorul. Și las puloverul din mână. L-am terminat de tricotat, undeva prin februarie, pentru că televizorul îmi ocupa tot timpul. Puloverul Revoluției, l-am purtat cu drag. Bucuria și speranța și lacrimile din zilele lui decembrie ’89 au rămas pentru totdeauna împletite între firele lui. Cred că mama, care nu aruncă nimic, îl mai are prin vreun geamantan, dacă nu l-or fi ros moliile în 25 de ani.

După 25 de ani însă, bucuria, speranța și lacrimile din zilele alea mă însoțesc și acum.

Fără ce s-a întâmplat atunci, astăzi nu aș fi fost ceea ce sunt și pentru asta le sunt etern recunoscătoare celor care au făcut posibil această întâmplare de jertfă, lacrimi, bucurie și speranță.

Comentează

21 decembrie: ziua în care a început o luptă fără egal cu…libertatea

Pentru  mine era foarte clar. Căutam orice mijloc, orice ocazie pentru a evada din România. Pe 6 decembrie 1989  împlinisem 22 de ani. Perspectiva de a trăi o viaţă în acea Românie mă panica, mă dispera. Nu mă vedeam membră de partid, nici la şedinţele de partid şi nici la defilări de 23 august.

revolutie_1Primul semn că Dumnezeu mă ajuta  a fost pe  6 august 1989. Eram pe litoral, în concediu căci eram o tânără angajată desenator tehnic la un institut de cercetări, eşuasem în încercările mele de a intra la Universitate şi sincer vorbind mă simţeam mult mai fericită câştigându-mi salariul. Eram „pe picioarele mele”. Aşa că am plecat  pe litoral, în inconştienţa mea, mă gândeam că poate reuşeam să ajung pe un vapor. Zilnic îmi făceam tot felul de scenarii. Era planul meu secret, pe care doar Meme, draga mea bunică îl ştia, dar care a plecat cu el dincolo, pe 27 martie 1989. Ştia că vreau să fug din ţară şi mă încuraja.

Pe 6 august am avut un accident pe plajă, un tânăr a intrat pur şi simplu cu bicicleta în picioarele mele….şi astfel am ajuns la spitalul din Mangalia, operată, dar dincolo de orice durere eram fericită. De ce? Pe 23 august urma să particip la defilarea de groază, de care nu ştiam cum să scap. Dar m-a scăpat Divinitatea.  Am revenit la Bucureşti, m-am dus la muncă, târând după mine piciorul operat şi l-am anunţat pe şeful meu că nu pot să merg la  defilare. Sigur că în cel mai scurt timp m-am  trezit cu doi tovarăşi care pur si simplu m-au pus să le arăt piciorul, operaţia tot… Şi le-am arătat. S-au convins că nu era o făcătură şi m-au lăsat în pace. I-am mulţumit lui Dumnezeu, deşi aveam dureri mari şi un picior cât şapte la un loc. Dar nu mai conta. Puteam să gândesc mai departe la planul meu.

Toamna lui 89 cu tot cu Congres a trecut atât de greu şi nimic nu mi se lega. Am renunţat la orice pregătire pentru facultate şi pândeam ca pisica o ocazie să o tai de aici, pe orice cale. În decembrie 89, pe data de 21 mă duceam la spitalul de Oftalmologie, la un tratament pe care îl urmam pentru o infecţie ciudată, oculară. Eram cu un ochi acoperit, nu vedeam mai nimic, am ieşit din spital după tratament când aveam o durere de cap uriaşă şi ameţeam puternic. Când am ieşit în stradă am simţit că eram într-o altă lume. Oamenii alergau speriaţi, tablourile cu Ceauşescu erau pe jos, călcate în picioare şi un zgomot uriaş care mă tulbura. Nu înţelegeam nimic din ce se petrecea. Am încercat să întreb dar lumea nu se oprea să spună nimic. Toţi erau îngroziţi şi am auzit un glas, de undeva care  striga  că se trage. Cum adică se trage? Nu înţelegeam ce înseamnă. Nu puteam fugi că nu vedeam nimic, mergeam ţinându-mă de garduri şi de zidurile caselor, am ajuns pe la Grădina Icoanei şi de acolo s-a făcut linişte. Am crezut pentru moment că am avut o halucinaţie din pricina tratamentului ocular. M-am sprijinit de un zid căci  durerea de cap mă secera şi atunci s-a apropiat de mine o femeie, m-a susţinut de braţ şi m-a întrebat dacă am păţit ceva, dacă vin de la manifestaţie din centru. De la ea am aflat ce se întâmplase. Într-un final am ajuns acasă şi i-am spus mamei că se apropie sfârşitul. Eram doar un copil crescut cu urechea lipită de Europa Liberă, nepoata unui membru al Partidului Ţărănist (despre care puteţi afla mai multe de pe blogul meu antoanetabanu.blogspot.com) şi ştiam istoria adevărată a României din ce îmi spusese Meme. Nu credeam nimic din manualul de istorie. Dar mai ştiam că trebuie să tac dacă vreau ca ai mei să fie liberi. Aşa  am făcut. A urmat o noapte de groază. Deschideam fereastra şi auzeam un murmur care invada cerul întunecat, luminat la un moment dat de focuri de armă. Nu mai reuşeam să prindem Europa Liberă.

Romania Unrest 1989Ce regret azi este că nu am avut curajul atunci să mă duc în stradă, la Universitate, la Teatrul Naţional. M-am gândit că nu pot să o las pe mama singură. Joi, 21 decembrie, a fost pentru mine ziua în care a început o luptă fără egal cu….LIBERTATEA.  De ce?

Pe  22 decembrie după fuga familiei Ceauşescu şi eu şi mama ne întrebam, plângând de fericire, ce vom face cu atâta libertate? Eu am ştiut ce să fac cu ea. Am respectat-o şi am luptat pentru ea, la nivel personal, fără să o pierd. Azi sunt specialist în comunicare şi blogger. Am trecut prin foarte multe, am construit cu greu ceva cu viaţa mea, pentru că mi-am păstrat libertatea. După 25 de ani, în această toamnă mi-a revenit gândul de a pleca din ţară, în cazul în care alegerile prezidenţiale ar fi confirmat sondajele din septembrie.

Azi, dl. Klaus Iohannis, pe care l-a votat cu tot sufletul, devine Preşedintele României. Îmi doresc să nu mai trăiesc iar sentimentul de a fugi din România. Sper!

Comentează

De partea greșită a Revoluției

Deja se discuta aproape la liber despre situatia din URSS si schimbarile incepute de catre Gorbaciov,din Polonia si celelalte tari socialiste. As putea spune ca se simtea in aer un murmur, o soapta. Aveam 27 de ani si lucram in Bucuresti intr-o fabrica de tancuri, avand sefi cadre militare, care parca se sfiau sa ne deranjeze dupa ce se aflase ce se intampla la Timisoara.

Sentimentele erau contradictorii, pe de o parte speram ca schimbarile din Europa sa se intample si la noi, pe de alta eram cuprinsi de dezamagire cand am auzit cuvantarea lui Ceausescu in care se ,,infiera” amestecul ,,imperialistilor” si al elementelor destabilizatoare in treburile interne ale Romaniei, cand se vorbea de grupuri de golani ce distrug bunurile poporului, parca presimtind ca vor fi luate masuri de forta.

Si a venit ziua de 21.12.1989. Eram schimbul doi, deja stiam de adunarea de la palat si desi eram imbracati de lucru nimeni nu facea nimic. Toti stateam si faceam presupuneri, sperante.

Asta era situatia cand, dintr-o data, secretarii de partid ne-au adunat pe toti si foarte pe scurt ni sa spus ca trebuie sa mergem in Piata Universitatii sa strangem geamurile vitrinelor devalizate de catre golani si sa aranjam straturile de flori. – in decembrie – calcate in picioare. Pentru asta era nevoie sa fim imbracati in garzi patriotice si sa ni se dea „lopetica mica de infanterie”, altfel nu se putea.

Sunt convins ca a fost o intrunire prealabila in care toti acesti activisti au fost pregatiti in asa fel incat sa ni se transmita progresiv adevaratul scop al prezentei noastre in Piata, fiindca din cand in cand ni se spunea ce distrugeri au facut indivizii care cine stie in slujba cui sunt si cam ce ar trebui noi sa le facem – culmea e ca incepuse sa dea roade. Cativa colegi chiar erau infierbantati si invarteau lopetica amenintator (probabil acum voteaza PSD-ul cu speranta).

La un moment dat, comandantul garzilor, in fata coloanei, a facut greseala sa intrebe daca cineva nu poate merge din diferite motive „la lupta”. In acest moment am realizat ca pot scapa de perspectiva unei lupte cu cei ce voiau ce voiam si eu, asa ca am iesit din coloana si am spus ca eu nu pot merge pe motiv ca trebuie sa-mi iau sotia de la serviciu. Majoritatea au inceput sa rada neintelegand momentul, insa chiar mi s-a spus ca pot pleca. Cel mai probabil, comandantul respective (un colonel in rezerva) nu voia oameni nehotarati sau care prezentau riscul nesupunerii, asa ca a intrebat daca mai este cineva care nu poate merge si in acel moment au inceput mai multi sa spuna ca nu pot merge. Din ce in ce mai multi pina ce un activist, un secretar PCR, probabil intuind ca toti se vor retrage, ne-a bagat pe toti in coloana – greseala lui. Spun greseala lui fiindca ce a urmat a schimbat total scopul lor initial. Ajunsi in fata magazinului Unirea, am fost adunati cateva mii de ,,oameni ai muncii” din uzinele 23 august, republica IMGB, masini unelte, ior, pregatiti sa ,,le dam la cap” agentilor straini ce distrug avutul poporului. Nu stiu daca cineva si-a pus intrebarea ce se intampla daca noi am fi ajuns la Universitate, si mai era doar mai putin de un km.

Deja TAB-urile si masinile blindate ale Securitatii fusesera oprite sa mai circule pe bulevard, in asa fel incat noi sa ne putem deplasa catre Universitate, prinzand demonstrantii intre coloana de garzi si trupele de scutieri.

Noi, cei de la fabrica de tancuri, eram in primul rand si deja ne aflam aproape la iesirea din pasajul de la Unirea, mai aveam cam 5-6 sute de metri si efectiv eram impinsi de catre secretarii PCR inainte, acestia aflandu-se in mijlocul fiecarei grupe.

Pe trotuare erau cateva zeci de oameni care spuneau:,,sunteti fratii nostri,unde mergeti?”. Si in acel moment am inteles ca nu mai pot merge un pas inainte. Impreuna cu un coleg, Mazilu cred ca il chema, am inceput sa le spunem acestora sa intre (ei fiind imbracati in civil) printre randurile noastre.

Desi initial le-a fost frica, la insistentele noastre, spunandu-le ca si noi suntem muncitori, nu trupe militare, au inceput sa intre printre randurile noastre creand astfel o degringolada si posibilitatea ca ceilalti colegi ai nostri sa fuga fara ca secretarii sa vada cine si ce (fiindca teama mare era ca ulterior, in caz ca Ceausescu nu cadea, sa fie persecutati de catre partid).

A fost nevoie de aceasta scanteie ca toti cei cateva mii de oameni – cred ca depaseam zece mii – sa creeze o busculada, fiecare fugind din coloana.

Increderea liderilor comunisti ca muncitorii marilor platforme industriale isi vor ucide semenii, avand ulterior scuza ca poporul si-a aparat valorile, le-a fost oarecum fatala.

Era aproximativ oara 18 si deja multi dintre cei ce fusesera adusi sa ,,dea la cap” golanilor s-au alaturat acestora, printre ei si eu, ceilalti au mers si chiar involuntar, au spus tuturor ce se intampla pregatind a doua zi – ziua de 22.

Sangele pe care l-am vazut pe trotoarul de la Coltea, apoi la statui, nu-mi iese din memorie nici acum si daca cineva poate spune ca regreta acele vremuri, cele de pana in 89, este bolnav de obedienta si nu numai.

Celelalte zile de asa-zisa Revolutie, vazute dintr-o perspectiva ulterioara, mi-au lasat un gust amar realizand ca tot ce sa intamplat, mai ales dupa impuscarea lui Ceausescu, a fost doar o manipulare a multimii pentru justificarea acapararii puterii de esalonul doi.

Inca din dupa-amiaza de 22 am intrat in palat in cautare de ,,teroristi” si am realizat ca se trage degeaba in pereti, fiind in situatia de a fi impuscat de catre o echipa de trei military. Doar datorita echilibrului emotional extraordinar a militarului ce a indreptat arma inspre mine sunt in viata.

Probabil atunci s-ar fi spus ca militarii au impuscat un terorist ce se ascundea in palat, iar ulterior eu as fi fost declarat erou revolutionar si familia mea ar fi beneficiat material din aceasta cauza.
Poate tocmai din acest motiv nu am dorit niciodata sa obtin asa-zisul certificat de revolutionar dupa care au alergat toti oportunistii.

Chiar si acum sunt oarecum scarbit de toti cei ce aclama eroismul si rolul covarsitor jucat in ,,Revolutie”,de unul precum Petre Roman sau Iliescu ce-si atribuie merite cu toate ca ei reprezinta in cel mai pur mod regimul pe care il blamam acum.

Comentează

Revoluția în versuri: „Nu suntem teroriști, nu suntem huligani, așa cum ne acuzi”

Inainte de decembrie 1989 ascultam, ca toata lumea din tara aceasta, lumea care se saturase de „binefacerile” lui Ceausescu, „Europa libera”. Ascultam cu disperare si speranta. Aflasem ce se intampla la Timisoara si ma irita neputinta mea de a intreprinde ceva in semn de solidarizare cu timisorenii.

La vremea aceea lucram ca secretara la Intreprinderea de Aluminiu Slatina. In data de 18 decembrie , la ora 10 a sunat telefonul si o voce precipitata mi-a spus: „ La noi este dezastru. Se trage in populatie. Da telefon in toata tara sa afle toata lumea ce se intampla aici.” La telefon era o fosta colega de serviciu, care se mutase de mai mult timp in Timisoara.

Cand a venit in birou seful meu, directorul comercial al uzinei, i-am relatat cele spuse de colega mea. Directorul mi-a permis sa fac ceea ce imi ceruse colega mea, adica sa telefonez la toti colaboratorii nostri din tara si sa-i pun la curent cu ceea ce se intampla in Timisoara. Dupa orele de serviciu m-am intalnit la mine in casa cu doua prietene carora le-am relatat cele aflate de mine si ne intrebam ce am putea face in semn de solidarizare cu timisorenii. Ideea pe care am avut-o a fost aceea de a face niste manifeste pe care sa le imprastii in cartierul in care locuiam.

Am scris niste poezii pe care le-am multiplicat de mana, in doua nopti si o zi, iar in noaptea de 19 spre 20 decembrie, la ora 3.00 le-am imprastiat in cartierul meu. Am facut acest lucru de mana deoarece stiam ca toate caracterele masinilor de scris sunt inregistrate. Poeziile scrise de mine nu au valoare literara, dar era un mod de a ma manifesta, de a demonstra ca si in orasul meu oamenii simt la fel ca timisorenii. Am scris poeziile cu mana stanga si cu o manusa in mana, pentru a nu lasa amprente.

Prima poezie:

Ceausescule tu esti
Un tiran din Scornicesti.
Tot ce avem noi mai bun
Este carnea ta de tun.
Pe copiii-nfometati
Cu ce drept tu ni-i abati?
Miine vei da socoteala
Pentru foame, frig si boala
Sa platesti tu si ai tai
Voi toti, banda de misei!
Sa platesti tot ce-ai distrus!
Ce zici? N-ai nimic de spus?

A doua poezie:

Ieri leagan al culturii
Azi leagan al torturii
Orasul de pe Bega singereaza
Si-acei martiri calea ne-o lumineaza
Asteapta lor sa ne alaturam
Drumul spre libertate sa-l urmam.
Veniti cu totii fratilor romani!
Doar mai aveti ceva-n voi bun de la strabuni
Aceia nu au suportat calcaiul pe grumaz
Asa cum il avem cu totii azi.
Veniti cu totii catre libertate,
Tu moldovean, oltean, tu ardelean
Si tu de colo de la munte, vino frate
Sa nimicim cu toti regimul care
Ne suge vlaga ca o lipitoare.

A treia poezie:

Nu sint poet
Sint simplu om
Romin cu cugetul curat
Scriu acest rind
Si te condamn
Calau inveterat!
Nu sintem teroristi
Nu sintem huligani
Asa cum ne acuzi
Tu neam de sobolani.
In epoca de care
Mereu ai tai vorbesc
Doi tineri daca astazi
Se casatoresc
Nu au un strop de aur
Inele sa isi faca
Inele cum purtau un dac si-o fata daca.
Tu te-ai invesmantat in aur
Si-acum in locul clostii
Pe care toti o stim
Tu-ai devenit tezaur.
O jucarie la copii de vrem sa luam
Ceasuri intregi orasul colindam.
Venim , in fine, intristati acasa
In mana cu un praz
Si cu trei mere-n plasa.
Copiii se ridica de la masa
Tot nesatui.
E trist si frig in casa!
Noi la straini nu ne-am vandut
Tradare
Miselie? Si-umilinta printre noi? N-am vrut.
Tu esti acela care ne-ai luat
Mncarea si puterea si mandria
Si le-ai dat
Lui Khomeini, Gadafi si Arafat
Aceasta-i astazi Romania!
Tu huzuresti
La mare, munte si in Bucuresti
Si cand multimea-ti cere paine
O hulesti.
Calau ce esti!

Dupa ce am imprastiat aceste hartii pe care le-am numit „manifeste”, am plecat direct la birou unde am stat cu frica in san, mai ales pentru ca la putin timp dupa inceperea programului a intrat securistul uzinei in biroul meu si, cu o privire crunta, mi-a spus ca la ora 12 ma asteapta in biroul lui. Nu a mai fost cazul sa ma duc intrucat se organizase plecarea cu „contramanifestantii” inarmati cu bate, catre Timisoara. Dupa revenirea de acolo a securistului, nu l-am mai vazut decat atunci cand a devenit democrat. Intre timp a fost trimis sa lucreze in judetul Teleorman, asa cum s-a procedat cu toti securistii care au revenit in judetele lor de bastina dupa ce au inteles ca totul a fost o pacaleala, si-au scuipat in san si si-au zis, vorba lui Toparceanu: „Ce sa fie? Nu-i nimic. A trecut acceleratul.” Si apoi a fost bine. Au devenit oameni de afaceri sau pensionari cu pensii mai mari decat salariul presedintelui tarii.

Ar mai fi de spus mai multe despre „revolutia” de la Slatina (tot soiul de diversiuni, ca doar asa se face o revolutie in Romania, o revolutie a lui Iliescu).

In orasul meu nu a curs sange, dar avem revolutionari. E rusinos, dar e adevarat. Revolutionarii nostri au devenit mai apoi lideri de sindicat, astazi fiind niste romani prosperi, spre deosebire de cei ce sunt in carucioare cu rotile, in carje ori cu inimile zdrobite pentru ca si-au pierdut fiintele dragi (copii, sotii, soti, frati). Si au trecut 25 de ani de atunci, si fauna din Parlamentul, pentru care ei s-au sacrificat, s-a inmultit, iar Iliescu, marele vinovat al ticalosiilor de atunci si de mai tarziu, isi scrie cartile linistit, si noi nu stim nici astazi cine a ucis si schilodit atunci. Regret ca avand 70 de ani nu voi mai trai pentru a afla adevarul. Copiii mei stiu ca imi doresc acest lucru si atunci cand se va intampla, se vor gandi la mine.

Comentează

Mama, nu mai trebuie sa compun poezia cu Ceausescu?

Era in primele zile ale vacantei de iarna. Eu si sora-mea, Mihaela, asteptam cu nerabdare Craciunul. Ca in fiecare an, tata isi luase cateva zile de concediu ca sa mearga la tara sa taie porcul. Ca in fiecare zi, mama mergea la serviciu, timp in care eu si sora-mea ne bateam cu bulgari in fata blocului, iar cand ne plictiseam ne bateam pur si simplu.
Un gand enervant nu-mi dadea totusi pace: trebuia sa compun o poezie pentru scoala. Tema de vacanta pentru clasa a V-a. Daca ar fi fost dupa mine mai ca m-as fi apucat chiar atunci de corvoada. Asa faceam tot timpul: nici nu se termina ultima zi de scoala ca eu incepeam deja sa-mi fac temele…ca sa ma scap. Parintii imi spuneau mereu: esti enervant de constincioasa. Cu acest verdict in minte m-am abtinut si m-am intors la joaca.

Intr-una din seri, o seara la fel cu cea de dinainte si la fel ca toate celelalte, zbarnaitul telefonului nostru albastru sparge monotonia. Trrrr. Tresar putin in timp ce mama raspunde. Din ce vorbeste deduc ca la celalalt capat al firului e bunica. Din tonul cu care vorbeste nu inteleg nimic. Cu unul din acele simturi magice pe care le au copiii percep senzatia unui eveniment iminent. Impresia mi se confirma cand mama declara netam-nisam: hai fetelor, imbracati-va, mergem la bunica. Ca sa intelegeti, pe vremea copilariei mele nu prea se iesea din casa dupa ora 6 seara… nu aveai nici unde, nici de ce. Asa ca doar acest fapt imi crestea pulsul in vene si imi acutiza simutirile la maxim. Ne punem asadar la repezeala paltoanele si caciulile si pornim catre casa bunicii.

Odata ajunse acolo vad cum mama mea si mama ei se retrag intr-o camera si inchid usa … care scartaie din toate incheieturile. Toata lumea stie ca usa aia nu trebuie inchisa niciodata. Bunica insasi ne apostrofa ori de cate ori incalcam aceasta regula.
Usa scartaitoare are totusi un avantaj pentru mine: o mare gaura a cheii. Incerc sa rezist tentatiei. Si reusesc. Pentru cateva minute. Apoi mi se pare ca tonul discutiei creste in intensitate si o iau ca pe un semnal de a ma repezi la usa. Ma uit si ascult:

Bunica (susotind): Vali, esti nebuna. Unde vrei sa duci copiii? E periculos acolo.

Mama (susotind ceva mai tare): E important pentru mine sa vad ce se intampla. Si cred ca e important si pentru ele. Acum se scrie istoria.

Bunica: Draga, ce sa vedeti acum? E deja bezna afara, mai bine va duceti maine, cand se lumineaza.

Tacere. Bunica castiga. Deocamdata.

Intoarsa acasa, a doua zi simt nerabdarea prin toti porii in timp ce o astept pe mama sa se intoarca de la serviciu. Mai erau 3 ore pana atunci, dar eu ma lipisem deja cu nasul de geamul rece si ma gandeam: despre ce vorbeau mama si bunica? Ce era de vazut si de ce bunica considera ca ar fi periculos?

Deodata reveria imi e intrerupta de niste zgomote care vin de undeva de afara, intai indepartate, apoi din ce in ce mai aproape. La un moment dat sunetele devin suficient de clare incat sa aud: “Jos Ceausescu! Jos Ceausescu!” si sa vad o gloata mare de oameni care marsaluieste pe podul de la Zizin, undeva la 200 m de strada mea.

revolutieNu apuc sa ma dezmeticesc, ca in secunda urmatoare o zaresc undeva in multime pe mama. Tine un steag cu o gaura in mijloc. Sunt multe steaguri cu o gaura in mijloc. Urmaresc nemiscata multimea care intra pe strada mea. Mama isi ridica privirea. Imi zambeste si imi face cu mana. Nu reusesc sa schitez niciun gest. Cu fata aplatizata de geam o vad pe mama cum preda steagul unui coleg si intra in scara blocului. Ma reped sa descui usa si astept in hol cele cateva minute cat ii ia mamei sa urce pana la etajul trei. Mi se pare ca trec secole, ca toata istoria umanitatii mi se desfasoara cu incetinitorul. In sfarsit, mama intra pe usa. Fata ei lumineaza casa. Imi dau seama ca e prima data cand o vad fericita. Incepe sa-mi explice precipitat ce se intampla; inteleg doar ca trebuie sa-l dam jos pe Ceausescu, ca sa mancam si noi in sfarsit ciocolata si banane.

Apoi … revelatia: „Mama, asta inseamna ca nu mai trebuie sa compun poezia cu Ceausescu pentru scoala? Mama rade: „Da, ai inteles perfect”. Si continua: „Deci mergem?”. Ii raspund entuziasmata: „Hai”.

Asa a inceput revolutia mea personala. Atunci, in decembrie 1989, mama m-a nascut a doua oara. De data asta nu mi-a daruit doar un trup, ci si o identitate, m-a facut OM in adevaratul inteles al cuvantului. De fiecare data cand cineva ma intreaba: „a fost sau n-a fost revolutie in ’89?” ii raspund cu o alta intrebare: „Ai fost sau n-ai fost?”.

Comentează

„Am văzut urme de sânge de la înfruntările de la Intercontinental”

Parca a fost ieri, mi s-au intiparit in memorie zilele acelea similar zilei cutremurului, 4 martie 1977. Aceste doua evenimente sunt cele mai impresionante din viata mea, pe care le-am petrecut aproape integral pe strada.

Dupa ce ascultasem emisiunile postului Europa Libera asteptam cu nerabdare sa se intample si la noi rasturnarea regimului comunist: cazuse zidul Berlinului in toate celelalte state comuniste din Europa, se produsesera schimbarile asteptate de 45 de ani, numai la noi, inca nimic. Cu aceste ganduri am coborat la statia de metrou Tineretului, in dimineata zilei de 22 decembrie 1989, pentru a ajunge la serviciu, la Institutul de Proiectari Constructii de Masini de pe Calea Victoriei, din apropierea Pietei Romane. Eram adjunctul sefului unui atelier de proiectare, amplasat in vecinatatea Salonului Spaniol, la etajul I, cu vederea spre strada Berthelot (fosta Nuferilor).

Prezenta mea era imperios necesara pentru finalizarea si predarea ultimelor proiecte din planul anual. La statia Unirii, ni s-a comunicat ca metroul nu mai opreste pana la Piata Victoriei, astfel ca am coborat acolo pentru a merge pe jos pana la serviciu. Parca eram la iesirea de la un mare meci de fotbal, o mare de oameni se indrepta spre Universitate. In dreptul Bisericii Coltea, preotul (ulterior am aflat ca era un fost informator al Securitatii)  a inceput sa traga clopotele. In fata ministerului Agriculturii era amplasat un tanc, iar soldatul ni s-a adresat spunand ca putem trece, armata nu va trage in noi.

Revolutia_Bucuresti_1989_007Ajungand spre Comitetul Central, am vazut pe strada 30 decembrie, pe caldaram, urme de sange pe jos de la infruntarile din noaptea precedenta, dupa spargerea baricadei din fata Intercontinentalului. Impreuna cu multimea de oameni, intrau in piata din fata Comitetului Central, camioane cu muncitori din intreprinderile Capitalei, iar militarii se regrupau spre intrarea in temuta cladire, iar o parte din trupe paraseau locul, indreptandu-se spre strada Stirbey Voda.

La balcon a aparut Ceausescu, incercand sa se adreseze oamenilor, dar, vazand dezaprobarea acestora, a disparut rapid in interior, in valul de huiduieli. Peste cateva minute, dintr-un elicopter alb, s-au aruncat manifeste in care se anunta ca are loc o lovitura de stat, iar un alt elicopter a aterizat pe terasa cladirii Comitetului Central dupa care a decolat incarcat cu dictatorul Ceausescu, sotia si cativa insotitori, care fugeau de dreapta judecată a poporului roman – de care nu mai avea scapare si care avea sa-i ajunga la Targoviste, de Craciun.

Mi-am dat seama atunci ca dangatul bisericii Coltea anunta Prohodul regimului care ne-a impilat timp de 45 de ani! Asa am cucerit libertatea!

Comentează

Fragmente de amintiri ale unui soldat în timpul Revoluției

Ajung in unitate, e dupa-amiaza tarziu,urmeaza acelasi program – ma conformez -, iar a doua zi, duminica fiind, este mai lejer, rememorez zilele de concediu care tocmai s-au incheiat: au mai ramas 28 de zile…

Dupa masa de pranz, un coleg ma roaga sa preiau serviciul de ajutor ofiter pe companie pentru ca ar vrea sa plece in oras cu mai multi camarazi, desi nu am voie sa fac acest lucru eu fiind sofer in caz de alarma pe o masina de echipament si munitie.

Se face seara, aceeasi zi monotona libera de armata, imi revin amintiri din concediu, de acasa… Deodata suna soneria de alarmare care cheama ajutoarele la cancelarie, astept sa se opreasca si pornesc lenes sa vad ce sarcini ni se traseaza. Însa, observ ca nu se mai opreste: si suna, si suna…

Apar primii invoiti de prin oras,ametiti si speriati, multi de-a dreptul beti, toata unitatea e panicata, apare si adevaratul ajutor de ofiter „muced” de beat, ii dau inapoi banderola si cheile de la rastelul cu arme si fug in parcul auto. Aud franturi de discutii din stanga si din dreapta: E razboi!, Au intrat ungurii in Satu Mare, Vine o comisie de la Cluj in inspectie si vrea sa vada unitatea in actiune etc.

Vechea mea “Buceaga” nu porneste, desi ar fi trebui sa fiu in 30 de minute in fata depozitului de armament, incarcat si gata de drum – ma bucur ca stau pe loc, afara e iarna grea, cred ca erau 15 grade C cel putin.

Autobiografia-lui-Nicolae-CeausescuA doua zi se porneste radioul unitatii pe la amiaza, chiar cand vin de la masa si aud parca ceva ireal, ceva ce nu puteam gandi ca se va intampla in viata mea, zicea: ”Dictatorul a fugit, suntem liberi!”.

Fug in parc si strig catre toti soldatii din parc (eram vreo șapte plus cateva cadre) aceleasi cuvinte pe care le-am auzit, nu puteam sa imi imaginez nici in cele mai frumoase vise acele lucruri auzite, nu puteam sa pronunt cuvantul „Dictator” in dreptul „preaiubitului”, de aceea le-am repetat ca un papagal.

Ma aude un maistru militar si ma atentioneaza sa incetez ca ajung urgent la „canal”… nu-mi pasa si strig ca un apucat ca Ceausescu a fugit si nu e niciun razboi.

Primim munitie de razboi, care dupa cateva ore ni se retrage si ramanem cu doua incarcatoare pline si masca de gaze, atat!

Incetul cu incetul intelegem ca a venit ora nesperata a libertatii, nu realizam, dar eram avizi dupa ea, cadrele efectiv dansau, spargeau tablouri, aruncau carti, lozinci, pancarte, era un haos, un delir, o magie, care si acum dupa 25 ani ma face sa cad pe ganduri nostalgice.

Mai trece o zi, se face o adunare in curte, cu un tupe extraordinare, in care iese in fata un maior (responsabil cu politica), care ne atrage atentia ca Ceausescu a fugit intr-adevar, insa contributia de partid trebuie achitata de toti membri si ca partidul comunist nu s-a desfiintat.

Se punea problema daca sa tragem in civili daca vom fi atacati sau cand vom fi in patrula prin oras. In acel moment, comandatul unitatii, de altfel un om sters, a iesit in fata si a ordonat sa nu tragem in civili sub nicio forma si toata responsabilitatea o ia asupra sa.  La acea ora am considerat acest fapt un lucru eroic din partea lui.

Toti soldatii erau plecati prin oras in patrule fixe, mobile si la obiective (postpolitie, turn apa, spital etc). In unitate am ramas serviciile: vreo zece soldati (sanitari, pompieri, patru soferi) cand, la ora pranzului, suna din nou alarma. Ma uit pe geamul de la dormitor si nu-mi venea sa cred (eram la etajul trei): pe platoul din fata unitatilor militare au intrat aproximativ 3.000-5.000 de civili cu pancarte, cu steaguri, cu tot felul de lozinci. Ma miram cum au trecut de garda si cum au ajuns asa aproape de gardul unitatii.

Eram speriati toti pentru ca la Cluj armata a atras in oameni, ne gandeam cu ce ganduri au venit acestia: sa ne ia armele, sa-si faca singuri dreptate. Ne-am aliniat de partea dinauntrul unitatii si asteptam o minune pentru a nu fi nevoiti sa ne aparam impotriva parintilor nostri.

Atunci, intr-adevar s-a produs minunea vietii mele (sau cel putin una dintre ele). Toti, dar absolut toti s-au pus in genunchi si au inceput sa se roage, iar cei din fata au strigat in portavoce sa nu tragem ca ei sunt cu noi si sunt parintii, surorile, fratii nostri. Va vine sa credeti sau nu, dar au fost cadre si chiar camarazi care au recunoscut ca ei ar fi tras daca era nevoie. Nu am uitat nici azi acele caractere…

Diversiunea, cel putin la nivelul de dezinformare a armatei era maxima, cu tot felul de minciuni menite sa creeze panica si chiar victime. Interesant ca in acele zile au disparut toti securistii, liderii comunisti si alti membrii de partid care au facut numai rau. Nu stiu cand au aparut sau daca au mai aparut ca eu m-am “liberat” exact la 1 an si 4 luni de la incorporare.

Au trecut 25 ani de atunci, aveam 19 ani si vreo 7 luni, un prunc, nu am fost prins in indoctrinarea si inveninarea comunista, dar incadrarea si permanenta supraveghere nu avea cum sa nu te afecteze, chiar daca la acea varsta nu avea o foarte mare importanta.

La 44 de ani, privind inapoi, pot spune ca a fost un capitol de istorie pe care copiii mei il realizeaza ca pe ceva firesc trecut neinteresant (comparativ cu filmele si intamplarile mediatizate azi). Mi se pare chiar hazliu ca ei nu pun in valoare acele zile si acei oameni care au fost eroi.

Comentează

„Se trăgea chiar din curtea noastră, de sub geam”

In anul Revolutiei, in 1989, aveam 12 ani, eram eleva in clasa a-6-a la Liceul German Hermann Oberth, actualul Colegiu Goethe. In vremurile acelea locuiam impreuna cu mama mea, tatal meu, sora mea si guvernanta noastra pe Str Iuliu Tetrat la Nr 8 avand vedere chiar in curtea Televiziunii Romane.

In seara cand a izbucnit Revolutia la Bucuresti, pe data de 21 decembrie 1989 la noi se afla bunica noastra. Imi amintesc ca in acea seara ea a ramas sa doarma la noi, nu s-a mai dus acasa, ea locuind impreuna cu bunicul pe str Victor Eftimiu la intrarea in Cismigiu, foarte aproape de Sala Palatului. Asa cum relatam, ea a hotarat in acea seara sa ramana la noi, parintii mei au aflat de pe la prieteni ca in acea seara se va iesi la Universitate pentru a se manifesta. Imi amintesc si acum, erau imbracati de plecare cand eu si sora mea, dar si bunica am insistat sa nu iasa din casa, sa nu plece, am inceput sa plangem si asa am reusit sa ii induplecam sa ramana acasa.

A doua zi de dimineata bunica mea a plecat la serviciu, lucra in spate la Sala Dalles, la un institut de proiectare. Cum a ajuns ne-a sunat si ne-a relatat cum pe Magheru se spalau trotuarele de sange, noaptea intrasera cu tancurile peste oameni, ne spunea sa stam in casa si le dadea indicatii adultilor sa aiba grija, de noi, cele mici. Imi amintesc ca tata era destul de agitat, nu imi mai amintesc daca fusese sau nu la servici, stiu ca am iesit cu totii in poarta sa asteptam puhoiul de manifestanti, care trebuiau sa vina din centru la televiziune. Printre ei, se afla si mama mea. Ne sunase de la serviciu ca nu o lasa sa se alature manifestantilor, a gasit o iesire si asa a fugit din institutie.

Stiu ca atunci cand mama a ajuns cu manifestantii, avea steaguri in mana, ne luase in brate si ne spusese ca de acum vom putea calatori unde vom dori si vom avea de toate. Eu si sora mea, micute fiind, nu pricepeam mare lucru, mai ales euforia adultilor, a parintilor mei.

Prea bine nu imi mai amintesc, dar stiu ca seara ne-am baricadat in casa, locuiam intr-o vila P+2 la parter, aveam un balcon imens cu scari ce dadeau din curte. Noaptea a sunat telefonul, suna bunicul sa ne spuna ca la Sala Palatului se trage. Incepuse si la noi, Atunci stiu ca ne-am speriat foarte tare. Se tragea cumplit, ne refugiasem cu totii la ai mei in camera, inclusiv cu guvernanta, Tanti Rosi.

Romania Unrest 1989Trageau, dadeau cu tancul, imi amintesc ca tata dormea, sforaia cand armata tragea cu tancul, iar noua si mamei nu ne venea a crede, se tragea inclusiv din curtea noastra, de sub geam. L-am trezit si am hotarat sa ne refugiem cu totii sus, la vecini la ultimul etaj. Asa am facut toate cele 3 familii din bloc ne-am refugiat la etajul 2, la familia Stanciu. Era deja dimineata. Se tragea inca, infernal, iar elicopterele zburau la nivelul cladirilor. Am stat acolo ore bune, apoi s-a hotarat sa ne mutam la etajul 1, au gandit adultii ca suntem mai in siguranta acolo. Si asa am fost gazduiti de catre familia Ivanescu timp de o saptamana. Acolo am petrecut Craciunul, am avut noi un bradut, adus de catre unchiul meu cu cateva zile inainte de inceperea Revolutiei, acolo am pus cu totii mancare, am gatit si asa am petrecut Craciunul.

Parca in a doua zi de Craciun, stiu ca il impuscasera deja pe Ceausescu. Se zvonea pe strada ca vor intra cu tancurile si vor pune toate vilele la pamant. Chiar venise un soldat la poarta sa ne spuna sa evacuam ca vor intra cu tancurile. Tata si cu vecinul foarte revoltati i-au spus cum e posibil asa ceva, de ce?. Raspunsul: „sunt teroristi”, iar ei trebuiau sa inspecteze mai intai casele. Asa ca a mai venit cu inca un coleg si impreuna cu tata si vecinul au mers sa inspecteze casa. Asa au ajuns si la subsol. Acolo soldatul ii spune tatei sa intre el primul, ca lui ii e frica, tata i-a spus cum sa intre el primul, el nu are arma, sa intre soldatul. In sfarsit, tot indemnandu-se unul pe altul au intrat, au ajuns la concluzia ca nu sunt teroristi, deci nu mai au de ce puna tancurile pe case. Asa am scapat.

Intre Craciun si Revelion, mama a iesit sa dea o oala de sarmale soldatilor, care erau pe strada noastra. In timp ce mama era cu oala de sarmale pe strada a inceput sa se traga. Am inlemnit pana a venit mama acasa. In alta seara, deja se terminase nebunia, coboraseram la noi, dar stateam cu perne in geam. Eu si sora mea dormeam, guvernanta la fel la ea in camera, iar mama cu tata la televizor s-au trezit cu un glonte in geam, noroc ca am avut acele perne si astfel a ricosat glontul. In alta zi, cand tata venea dinspre metrou, de la Aviatorilor, era pe partea cu televiziunea si, din senin, i s-a descarcat arma unui soldat, atunci a auzit cand li s-a spus celor de pe strada “la pamant, se trage”. Tata a inlemnit, era in pozitie culcat la pamant.

M-a marcat foarte mult Revolutia, si acum cand vad imagini din vremea aceea inca plang, iar cand trec pe langa Cimitirul Eroilor ma incearca un sentiment foarte ciudat, ma uit la toate acele cruci si realizez cati oameni au murit. Imaginea caselor de langa Televiziune, cand am iesit prima oara din casa, era dezolanta: arse, bombardate, era ceva apocaliptic. Toate aceste relatari nu ar trebui sa se piarda nicicand, iar copiii nostri trebuie sa afle si sa constientizeze de ce astazi sunt liberi.

Comentează

Eu și Revoluția

Mă apropiam de sfârșitul romanului, îmi scosesem ochelarii, îmi aprinsesem o tigară și priveam în gol, încercând să înțeleg cât de vinovat putea fi Nehliudov pentru ceea ce i se întâmplase Katiusei.

Gândeam că citind românul Învierea pentru a doua oară, după 10 ani, ar fi trebuit deja să deslușesc motivul încrâncenării cu care Katiusa refuză toate încercările lui Nehliudov de a o salva.

Atunci a sunat telefonul și-am auzit vocea tremurătoare a nevestei:

– Omule, când vii acasă ?

– Păi tu nu știi, scumpo? Mâine dimineață, pe la vreo opt (șantierul intrase în conservare până pe 15 ianuarie și era ziua în care, prin tragere la sorți, picasem ofițer de serviciu). Dar care-i baiul?

– N-ai deschis televizorul?

– Nu. Citesc.

– Deschide-l (îmi zise tot cu glasul tremurând). Rămân la telefon.

L-am deschis și am înțeles într-o clipă.

– Scumpo, ține copiii în casă și nu te speria.

– Tu nu vii ?

– N-am cum să părăsesc șantierul. Mai ales în condițiile astea. Dar stai liniștită că nu se întâmplă nimic rău. Îl alungă pe Ceașcă!

Am închis. I-am pus semn la carte și am închis-o și pe ea. Am chemat portarul în birou, i-am spus ce se întâmplă și l-am avertizat să fie cu ochii-n patru. Și să nu cumva să-l găsească cineva dormind, dacă vine vreun control. Apoi am sunat ofițerul de serviciu de la Trust.

– Ai auzit Nelule..?

– Păi cum să n-aud ? Ce, eu fac ofițer de serviciu la dracu-n praznic, ca tine? Ha..ha..ha..! (Sediul Trustului era aprope de centrul Iașului)

– Și pe mine când aveai de gând să mă suni, budană cu trăscău ce ești?

– Hi..hi..hi..! Adicătelea ai fi și tu vreo dameza mișto tare, și trebuie să te sun ca să-ți dau vreo întâlnire. Da’ m-ai mirosit, așa-i?

– Păi dacă te-ai trotilat cu poșircă aia din sfeclă cu care te aprovizionează socru-tu de sărbători, puți și prin telefon! Băi Nelule, uneori când mă gândesc la ține, îmi trece prin minte că unii fraieri trebuie să facă neapărat o facultate ca să-și bată joc de viață lor! Dacă vine vreun control și te găsește rangă, nu te-ai nenorocit?

– Stai cuminte că am pus dopul deja! M-a speriat șeful ăla mare, că m-a sunat și mi-a spus că indiferent cine vine și cere cheia la la subsol unde avem armele pentru gărzi, să nu i-o dau! Și să nu plec de lângă telefon.

– Bine. Ce-i prin centru?

– Păi ce să fie? Merg o grămadă de oameni către Consiliul Județean, ca la defilare. Pe mijlocul străzii! Și nu-i niciun milițian. Tare, nu ?

Ne-am luat la revedere și am închis. Peste noapte am auzit scurte focuri de armă dinspre depozitul de muniții aflat în apropiere. Mi-am adus aminte de armată și am fost sigur că vreun militar din gardă, speriat fiind, a tras după liberare. Pentru că în Iași nu se anunțase existența teroristilor lui Iliescu. Și m-am trezind zîmbind, gândind-mă că militarul ăla, probabil instruit la Canal sau în agricultură, se poate pricopsi și cu vreo cinci zile de permisie, pentru bravura lui.

Când am ajuns dimineața acasă, copiii chiar că dormeau ca niște îngerași. Nevastă-mea însă nu închisese un ochi toată noaptea și mă aștepta cu „nechezolul” încă fierbinte, în ibric.

– Ce-o să se-ntâmple, Andu? Cineva îi împușcă pe oamenii ăia de la București. Ce-o să fie cu noi..?

Am privit-o mai atent. Era răvășită de nesomn și speriată. Avea o frumusețe aparte, așa… obosită și îngrijorată. Brusc, parcă mi-a devenit și mai dragă.

– Știu, scumpo. Păcat de oamenii ăia. Așa-i! Însă la noi în Iași e calm. Și dacă-l găsesc pe Ceaușescu, cred că treburile se vor calma în toată țara. Și va fi bine. Mai rău nu va fi în niciun caz. Poate doar pentru nevestele și copiii celor împușcați. Săracii. S-au sculat și copiii. Încă în pijămăluțe, după ce s-au spălat pe ochi și pe dinți, i-a chemat maică-sa la masă. Pentru ei, nu se întâmplase nimic. Pe la vreo patru după-amiaza, îmi sună la ușă un vecin de la partier. O lepră de om pe care nu-l înghițea niciun vecin. Un ratat care fusese dat afară de la o autobază de autobuze din cauza băuturii. Un nimic de om pe care-l lăsase și nevasta și pe care-l bătusem de două ori în interval de șase luni, pentru că, beat fiind, îmi speriase fata strâmbându-se, înjurând-o, amenințând-o și țipând la ea, de-aiurea. La fel vorbise și înjurase și cu nevastă-mea, când îi atrăsese atenția să nu se mai lege de copiii noștri. Nu-l bătusem când era beat. Ci când era treaz și pentru că se rățoia și la mine.

Sarbu-la-RevolutieI-am deschis usa și când m-am uitat la el, tot beat era. Numai că avea o banderolă tricoloră pe braț. M-am gândit că poate a început să-i placă și abia așteptam să înceapă iar cu înjurăturile. Când-colo, secătura era numai… miere: „Să trăiți și la mulți ani dom’ Andu! Am venit la dvs. să va întreb dacă”. Pe scurt, tipul fusese în ziua aia la autobază, „poporul” autobazei făcuse o răzmerița pe-acolo și el ajunsese un fel de șef al unui front revoluționar. După ce udase cu colegii noile funcții, hotărâseră că-i musai să-l ajute pe tovarășul Iliescu, drept pentru care căutau voluntari pentru o excursie la București, gratis, cu două autobuze puse la dispoziție de… frontul autobazei.

Venise la mine să mă întrebe, pentru că mă mă știa „un om..hotărât..!” Sincer acuma, poate altcuiva i-aș fi spus „da”, chiar dacă nevastă-mea, care ascultase toată discuția lângă mine, se cam făcuse lividă la față, numai văzându-mă că stau un pic pe gânduri. Când i-am spus ratatului s-o tăie la București cu bețivii din frontul lui și nu cu mine, a respirat ușurată săraca. Drama personală a acelei zile a venit abia pe la vreo cinci seara. Atunci când copiii mi-au cerut voie să ia sania de pe balcon, pentru a se trage cu ea în spatele blocului, unde nu prea mai trecea nicio mașină.

Eram la televizor, când fata, hohotind de plâns, mi-a spus că cineva i-a furat brăduțul ei minunat de pe balcon, acolo unde îl pusesem să stea cu crengile înfășurate în sfoară, până în ajunul Crăciunului, când urma să-l aducem în casă și să-l împodobim! Era disperată, ce mai! Abia am reușit s-o împac și eu și maică-sa, promițându-i că a doua zi îi vom cumpăra unul și mai minunat (ceea ce s-a întâmplat). Și că oricum urma să cumpărăm alt brad, pentru că Moș Crăciun trecuse deja în inspecție cu o zi înainte și cam strâmbase din nas văzând bradul, care, așa după cum spunea el, nu era chiar așa un brad de minunat, precum ar merita fetița noastră! În tot timpul ăsta, fecioru-meu abia se abținea să nu râdă. Pentru el, Moș Crăciun își desecretizase demult indentitatea. Cu toatea astea, ținea s-o asigure și el pe soră-sa, că brăduțul pe care-l furaseră hoții nu era cine știe ce și că „Moș Crăciun a avut dreptate când i-a spus lui tata să-ți cumpere altul, mai mare și mai frumos! Să vezi ce brad îți cumpără mâine tata. Parcă văd că ai să te cațeri în el ca o maimuță! Hi, hi! „Hi..hi..el, hi..hi..eu și nevastă-mea, hi..hi încă cu lacrimi pe obrăjori și pe față și… gata drama zilei!

Restul zilei l-am petrecut la televizor. La fel ca toată revoluția.

N-am făcut nimic eroic și probabil ar trebui să-mi crape obrazul de rușine pentru asta. Dar mai ales pentru faptul că pe 15 ianuarie, prima zi de muncă pentru mine și șantieriștii mei în Romania Democrată a tovarășului Iliescu, și sindicaliștii și nesindicaliștii, și membri PCR și nemembri, după ce au pus și ei de-o răzmeriță, care a scos din funcție conducerea șantierului, m-au ales șeful Frontului lor, pentru că, deși eram mai rău decât alți ingineri, mă credeau cinstit și drept, plus că eram tânar și nepilos, de perspectivă, cum ar veni.

Iar eu, ca un ticălos nerecunoscător, în loc să mă gândesc la Frontul lor proletar și revoluționar, deja visam la libertate, la muncă în străinătate bina platită, la bunăstarea familiei și la viitorul copiilor. Și i-am refuzat.

Între timp terminasem de citit a doua oară „Învierea” și mi-a trecut prin minte că Nehliudov nu era chiar așa de vinovat pentru ceea ce i se întâmplase Katiusei și am considerat remușcărire lui puțin cam exagerate de către Tolstoi. Dar deh, așa-s toți cei școliți în Rusia. Când exagerează cu remușcările, când n-au deloc! Tovarășul Iliescu sigur cunoaște chestia asta!

Comentează

Vom afla oare cine a tras în acele zile de pe blocuri?

LauraÎn 23 dec 1989 nepoțica mea de 9 ani Laura Negruțiu a murit împușcată in centrul Timișoarei în casa la etajul 6. Probabil de un glont ratacit. Era in cameră, pe canapea cu bunica ei care o ținea în brațe si se uitau amândouă la televizor, urmărind evenimentele din acele zile de decembrie.

A murit pe loc fără ca bunica ei să-și dea seama în prima clipă ce s-a întâmplat. Glonțul a lovit-o în gât. Au îngropat-o sub teama să nu le-o ia la morgă și să dispară, cum s-a întâmplat cu mulți morți în acele zile la Timișoara!

Întreaga ei familie s-a sfârșit rând pe rând îmbolnăviți de șoc și de durere…

Vom afla oare cine a tras în acele zile de pe blocuri???

 

tabla_eroi
Fragment din monumentul din București pe care stau înscrise numele victimelor/eroilor Revoluției
Comentează

„E lumea unde vreau să ajungeți și voi, copii!“

Astazi tata e mort.

Pe cand iesea Ceausescu la balcon ultima oara, tata era in Bucuresti cu fratele meu mai mic. Nu-mi amintesc de ce nu eram cu ei, dar stiu ca erau plecati ca sa caute paine si cateva kilograme de mere prin pietele pustiite din centrul capitalei.

In sat domnea o atmosfera stravezie, ceva plutea in aer, invizibil si totusi greoi, o amorteala diferita de alt inceput de iarna. Aveam 13 ani si ma pomeneam ca astept ceva, fara nume, fara forma, fara sa stiu de ce.  Era ca o febra ciudata, ca un debut de boala.  La scoala un coleg imi soptise ca tatal lui auzise la Vocea Americii vesti ciudate din Timisoara si Brasov.  Lumea era in strada si se tragea. Tata asculta si el parca mai febril in ultima vreme la radioul cocotat pe un dulap.  Statea in picioare pe un scaun si invartea potentiometrul injurand cand sunetul era distorsionat sau disparea minute bune.  Din cand in cand ii altoia un pumn.  Parintii mei discutau aprinsi pana in noapte, cu bunicii, cu cativa cunoscuti, ne spuneau sa nu cumva sa repetam la scoala ce auzeam.

Cerul era ca un tavan vopsit cu fum de lumanare si se lasa pe noi cu toata greutatea. Strabunica mea iesise in ziua aia pe prispa cu o sticla de tuica plina cam trei sferturi. Turnase un pahar si il pusese pe parmalac, cum pui o momeala. Statea cu mainile incrucisate pe baston, privind severa cum Ion, zis Dracul, om bun la toate, invarte un baros si implanta pene ruginte intr-o buturuga noduroasa. De jur imprejur zaceau in dezordine busteni si radacini taiate cu drujba, si rumegus imprastiat si parfumat. Dracul era rosu la fata si transpira ca un cal de sanie. In ciuda frigului purta doar o camasa rupta. Mirosea a sudoare, a tutun acru si a tuica.

Romania Unrest 1989 Romania       Revolt      Soldier    1989 revolutie 89

„Hai bre ca mai beau o gura…”

„Te ia dracu, Dracule! ce munca-i aia ma, cu gandul la bautura? D’abia te-ai apucat de ele! Mai treaba faceam cu tiganca aia. Bea, da’ e vrednica. Bei cand termini si iti dau banii diseara, cand vad lemnele asezate pe prispa. Daca vrei, iti dau o farfurie cu fasole si o cana cu apa, atat!“

Dracul a inceput sa rada, s-a sters pe frunte si s-a uitat la mine.

„Mata-mare e mai rea decat boierii pe vremuri, nepoate! Ce bre, mananc fasole toata ziua? Si cand m-ai vazut matale ca beau apa?! Daca nu faci treaba te bate cu bastonul, nepoate…!“

Isi aprinse o tigara mototolita, si cu ea in coltul gurii, ridica barosul deasupra capului.

„Pazea!“

Buturuga parai si in carnea ei crapata se vedeau nodurile implantate haotic.

Imi inghetau picioarele si am luat-o din loc. Nu era multa lume pe ulita. Cativa caini alergau o catea in calduri, o masa de cocoase de blana pestrita si murdara, rostogolindu-se din sant in sant.

Am taiat-o pe linia tiganilor unde stateau bunicii. Un om pe bicicleta trecea agale, negru ca un taciune. Ceva scartaia insuportabil cand pedala lenes, dar nu parea sa-l deranjeze.

Bunicul mi-a zambit cand m-a vazut intrand. Ducea o galeata cu apa inspre cosarul vacii.

Bunica curata porumb ascultand la radio. Umpluse aproape o tarna. Multe boabe erau partial roase de soareci si ii raneau mainile ca o razatoare.

Dintr-o data o vad ca se opreste, si da radioul mai tare fara macar sa imi raspunda la “saru’mana”.

„Ia vin-o tataie, lasa galeata si vino repede!”

la radio se dadea un comunicat important pentru tara. „Dictatorul a fugit“, zicea o voce nesigura si gafaita, si apoi se relata ceva despre piata Victoriei si multimea adunata. Informatiile veneau dezlanat si cu pauze de emisie. Bunica isi tinea respiratia. Bunicul parea ca plange, insa ieseau doar lacrimi pe un chip impasibil. Isi arunca in sus basca cenusie si ii aparu parul ravasit, rar, transpirat. Pielea capului era alba la tample si se vedeau urme de la sapca.

Informatiile ne bombardeaza, alte voci se fac auzite, e agitatie, pe alocuri nu se intelege nimic.

„Gata mamaie, am scapat de dictator…“, zise bunicul surazand melancolic.

Bunica, putin incredula, il intreaba:

„Asa sa fie?”

Apoi se intoarse catre mine:

„Ma, tactu-i la Bucuresti cu ala micu, nu? Du-te acasa si sa vina si la noi cand se intoarce… asta chiar azi s-a gasit sa mearga cu copilu’ acolo…”.

Bunicul isi sterge fata. Isi ia sapca din poteca, o scutura. Opreste radioul. Priveste inspre camp, peste padure, inspre Bucuresti, are privirea fixa. Poate se gandeste la viata lui irosita de comunism? Poate se gandeste la randurile de vie scoase cu escavatorul de oamenii cooperativei cu doi ani in urma? La nucul in care soferul beat se opintise o jumatate de zi ca sa-l rapuna? A stat culcat pe flanc cu frunza verde vreo saptamana. Poate daca il ridicam inapoi prindea iar radacina si astazi era aici plin de ciori si gol de frunze, dar viu, si-ar fi frematat cu noi.

„Hai ca nu vine nimeni sa ne faca treaba in curte. Mamaie, da-i boabe porcului ca ia’uzi ce guita. Ma duc sa bag niste coceni la vaca. Du-te copilule acasa cum a zis ma-ta mare si vino cu tac-tu aici cand se intoarce.“

Pe drum mi se umpluse cinemaul de ganduri, cum va fi la scoala, daca se va opri iar curentul, daca-o sa vad desene animate mai mult de cinci minute duminica la televizorul mic cat un hublou al strabunicii, daca-o sa mananc in sfarsit banane sau portocale pe saturate.  Nu prea stiam bine la ce sa ma gandesc prima data. Oare se va gasi ulei la alimentara, sau zahar? de maine?! Oare securistul care venea regulat sa il intrebe pe tata de ce nu vrea sa se faca membru de partid, (ca inginer trebuia sa dea exemplu -tata raspundea invariabil ca nu se simte pregatit, ca inca nu e demn de partid – cu timpul ii facusera salariul cel mai mic din inteprindere si il mutasera disciplinar de cateva ori pana ajunsese intr-o metalurgie toxica care semana cu un decor de film apocaliptic…), o sa inceteze sa apara cu pardesiul lui vinetiu si chipul de carton? Oare sanctiunile dictate de primar impotriva noastra se vor opri?

Un vecin al bunicilor statea absent la drum pe o banca de lemn si fuma. De la o ferestra in spatele lui se auzea muzica populara.

O babuta zgornea cu un arac cainii care copulau compulsiv chiar langa uluca sa.

La noi in curte Dracul avansa incet dar sigur. Langa el se adunase un morman serios de lemn spart. In timp ce muncea discuta cu strabunica, ce a facut cutare, cum a facut un gard fara sa fie platit si cum a furat un alt betiv niste gaini si, pentru ca era prea beat, cum adormise langa ele unde l-a gasit militianul a doua zi.

I-am intrerupt:

„Bre, am auzit la radio la mamaie ca a cazut dictatorul, Ceausescu a fugit, si ca e lume pe strada si ca e balamuc mare!“

Romania       Revolt       People    1989Le spuneam c-o lume se prabuseste in jurul lor si ei stateau acolo absenti.

Strabunica s-a uitat putin la mine si apoi si-a sters ochelarii cu batista. Ion Dracul a intrerupt cateva secunde spartul lemnelor, a luat o gura de tuica si a scuipat in palme apucand iar toporul.

„Mamica-mare, ce-a fost, ce-o fi, noi trebuie sa spargem lemnele, sa le punem pe prispa. Du-te la masa, si vino-ncoa dupa aia sa-l ajuti pe Ion sa le aseze, te roaga mamica. Ce crezi ca facem acuma, ca lasam totul balta, c-a plecat Ceausescu? Mamica mare, am vazut doua razboaie, am pascut vaca in padurea regelui, am vazut Dementul… am fost mereu saraci, mergem cu ele asa, lumea nu se schimba in doua zile manca-l-ar mamica.”

Apoi relua pentru Ion:

„Nu mai da ma la nod ca rupi toporul si iar trebuie sa merg la fierar, ca da dracii-n dintii tai! Vezi ca daca mai bei te dau afara din curte, pai ce crezi ca nu te vazui?!“

Dupa care zise si pentru sine, cu un oftat:

„Ta’su s-a gasit char azi sa plece cu ala mic la oras… dar-ar dracii-n gura lui, of of…”

In casa mama asculta nervoasa stirile care se deversau. Imi pusese pe masa o farfurie cu mancare de cartofi. Fara sa zica nimic, facea naveta din casa pe terasa din doua in doua minute si scruta in directia drumului pana-n intersectie. O vedeam cum vorbeste cu strabunica care cauta sa o linisteasca.

Pe seara, tata a aparut razand si din drum a ridicat mainile si a strigat „victorie“. Fratele meu mai mic radea si el. Alerga prin curte, ca un ied. „Victorie!“

Lemnele erau aranjate pe prispa strabunicii, Dracul statea langa ele cu paharul de tuica in fata si zambea.

„Hai ma c-am stat cu sufletul la gura din cauza ta, chiar azi plecasi cu copilul, si ai venit si fara paine vaz…”

„Ce paine bre? ha HA! am invins, dictatorul a fugit, ce paine? Libertate, mamaie! Painea nu are gust, fara libertate. Sa va pup!“

Tata ne-a pupat pe rand, l-a pupat si pe Dracul, care radea confuz si nu scapa paharul din ochi.

„Eram pe Lipscani cand a inceput vanzoleala. Alerga lumea de colo-colo. Unii alergau dupa niste militieni. Niste militari se pupau cu oamenii. Se rupeau pancarte de la miting. Apoi, pe o straduta, ne-au blocat scutierii, aveau niste casti albe si bateau cu bastoanele in scuturi, tropaind. Asta micu s-a speriat, a inceput sa planga. I-am zis, nu mai plange ma tata, traim istoria in direct. L-am luat in brate si-am fugit cu el unde fugea si multimea. Pe alta strada, iar scutierii, tot asa, tropaind. La un moment dat, am ajuns prin spate pe la Unirea. Din niste furgonete tocmai ieseau alti scutieri, gata sa tropaie si ei. Ma gandeam, ce dracu -scuza-ma, Ioane- astia tropaie in tot Bucurestiul, nu mai iesim de aici. Asta micu plangea in nestire. Ii ziceam, e istorie ma, nu plange, e istoria ta! Pana la urma ne-a luat un autobuz si am ajuns la Baneasa, si de acolo ne-a luat un baiat cu o Dacie de abia pe seara, ca era circulatia oprita. Postul ala de militie de la Otopeni era devastat, nici urma de militieni, nici de securisti! Maine plec la Televiziune cu prietenul meu de la Peris, l-am vazut pe drum si am hotarat!”

„Ma, tu ai inebunit? Cu copiii? Macar nu lua copiii cu tine, ma, zevzecule…”

Strabunica a dat suparata din cap si a intrat in casa.

Ion Dracul si-a pus cojocul, a baut ultimul pahar de tuica si a plecat si el.

Mai tarziu urmaream cu totii la televizor, in valuri, imagini cu oameni in pulover sau purtand cojoace care se agitau in toate directiile. Intre ei unul parea mai calm si mai organizat, parca stia ceva ce altii nu stiau.

Tata turuia, era transfigurat. Dadea cu pumnul in televizor ca sa opreasca imaginea care tot sarea.

Cineva l-a chemat la primarie sa il puna primar. Ne-a povestit ca erau niste betivi acolo care voiau sa linseze oameni din garda primarului. Primarul fugise din sat cu nevasta. Tata le-a zis sa plece si sa vina a doua zi linistiti. Le-a zis ca nu-l intereseaza sa fie primar, ca vor fi alegeri. Pe ceilalti i-a asigurat ca nu vor fi linsati, i-a sfatuit sa plece acasa si a lasat cativa oameni sobri si linistiti sa pazeasca primaria.

Mama a incercat pana tarziu in noapte sa-l convinga sa nu mearga a doua zi la televiziune.

Cand am adormit in prima noapte de libertate, mi-am retrecut tot filmul zilei si nu stiu de ce, am inceput sa ma gandesc ca poate n-o sa vina totul chiar asa de rapid pe cat am fi vrut noi. Nu se vedea nicio schimbare in sat, niciun semn ca schimbarea e in mars, si cand ai 13 ani vrei schimbari pe banda rulanta, vrei sa le pipai, sa te loveasca, sa te tina ca intr-un carusel scapat de sub control.

A doua zi tata a plecat dimineata devreme cu prietenul lui la televiziune. La televizor se spunea ca se trage in zona aia si oamenii fugeau ca iepurii dintr-o parte in alta, manati de grindina fierbinte care se revarsa asupra lor ba de la un balcon, ba de la o fereastra, uneori din senin. Era ca un exercitiu absurd, dar munitia era reala.

Romania       Revolt     People    1989Astazi, din cate aud, in satul nostru oamenii care se temeau sa fie linsati odinioara sunt pe cai mari in jurul primariei, prosperi. Isi cumpara functii, diplome, respect, frica, barci de salvare, locuri de veci din marmura, locuri la gradinite private, camere izolate in spitalele ruinate, locuri in parlament, masini capitonate, garduri de fier forjat care sfideaza cerul, vacante in Alpi, un viitor pentru copiii lor, isi cumpara linistea si dreptul de a cumpara in tihna tot ce le pofteste inima in continuare. Casta „esalonului doi“ si-a zidit democratie privata intr-un sfert de secol.

Astazi tata e mort.

Astazi, dupa atatia ani, cand lumina de afara e pala ca lumina acelor zile, aici in Germania, departe de locurile materne, inima imi ingheata. Tata visa ca noi sa traim intr-o lume libera, unde oamenii nu stau la cozi la paine, unde lumea e colorata si vesela. Uneori vedeam la telejurnal, cand era curent, vesti despre carnavalul din Germania, nu stiu de ce lasau sa treaca asta, era ca o bataie de joc, dar noi urmaream muti si apoi tata ne spunea:

„Noua, peste o jumatate de ora, ni se opreste curentul, de o saptamana umblam dupa butelie pentru aragaz. O sa va faceti lectiile la lumanare, avem numere cu sot si fara sot la masini si oricum nu avem benzina, stam in bezna ca in evul mediu, visam pachete de unt si macar o coaja de portocala de sarbatori si in lumea libera, oamenii defileaza la carnaval, in mii de culori, veseli, senini… e lumea unde vreau sa ajungeti si voi, copii! Viata nu este peste tot asa cum este la noi, sa nu uitati asta! Viata poate fi frumoasa.”

Comentează

Aveam 26 de ani, nu-mi păsa, și-l uram cu patimă pe Ceaușescu

Era 21 decembrie, pe la ora 14.30, eram la serviciu si priveam la televizor mitingul, injurand printre dinti,  dupa ce aflasem, pe soptite ori nu, de Revolutia inceputa la Timisoara.  Comentasem, sulduisem  printre dinti pe „marele carmaci” si ne gandeam cu voce tare de ce nimeni de la mitingul ala nu indrazneste ceva, pentru  ca TOTI gandeam la fel – sistemul ala trebuia sa moara! Era prea mult!

Romania Unrest 1989Vuietul aparut la adunare, si mai apoi vestea ca in oras se intampla ceva, ne-a facut sa plecam intr-acolo, din Piata Dorobani, de la Lupoaica (pe atunci monumental era asezat in parcul din mijlocul pietei) cu autobuzul, ce parca nu mai ajungea. Am coborat pe Dorobanti, la ASE, pentru ca numai pana acolo mai mergea si ne-am indreptat pe jos spre Piata Romana incercand sa ajungem la Universitate pe stradute laturalnice.

Acolo, cu spatele spre Piata Universitatii, doua randuri  de soldati comandati de doi ofiteri, aveau ca suport in spatele lor, cateva TAB-uri. Ochii ofiterilor scanteiau  impietriti, iar atitudinea lor nu prevestea nimic bun.

Drumul spre Piata Universitatii, tinta noastra, era blocat si nu puteam trece.

In piata, nu mai mult 100 de tineri scandau din tot sufletul, cu patima si ura: „Jos Ceausescu!”.  Doi-trei indivizi, dintre care pe unul l-am recunoscut – mi-era coleg de serviciu – animau grupul (ani mai tarziu l-am intrebat daca si-a luat carnet de revolutionar. „Da-i in ma-sa ca nu d-aia am iesit eu la Revolutie!”, mi-a raspuns). Ce curaj are omul asta , ma gandeam in acel moment. Ce va face maine daca Ceausescu nu pica? Ce ne vom face?

De jur-imprejurul pietei, pe trotuare, probabil de cinci ori mai multi oameni  decat cei din centru (l-am recunoscut pe celebrul pe atunci Liviu Tudor-Samuila, realiza Albumul Duminical  la TVR), priveau la noi, nestiind daca sa ni se alature ori nu,  probabil cu teama de ceea ce banuiau ca va urma. Ii chemam in centru, langa noi – putin veneau. Ii injuram in gand pentru slabiciune. Aveam 26 de ani, nu-mi pasa, si-l uram cu patima pe Ceausescu.  Am mai  scandat o vreme.

Un timp nu s-a intamplat nimic, noi urlam, soldatii se uitau la noi cu o privire de fiara haituta, sfasiati probabil intre datorie si ceea ce simteau in sufletele lor. Ofiterii faceau ture de la un soldat la altul, probabil indarjindu-i, intaratandu-i, cerandu-le sa le respecte ordinele. Tin minte ca aveau uniforme kaki, de armata, si nu de Securitate.

Ce mi-aduc perfect aminte, si la vremea respectiva parca nu m-a pus prea tare pe ganduri, e ca doi tipi, tineri, pe la 25 de ani, ce stateau langa mine (la vremea respectiva m-am gandit ca erau student straini   si-mi parea bine ca erau solidari cu noi, ceea ce ma bucura teribil!) strigau „Jos Ceausescu” cu un teribil accent strain.  Mai tarziu aveam sa-mi pun intrebari despre „studenti” astia, negasind vreodata un raspuns satisfacator.

Intr-unul dintre blocuri, la un etaj superior,  umbla zvonul ca cineva ne filma ca sa fim ulterior recunoscuti si arestati. Numai la gandul asta si-ti ingheta sangele in vine, stiind ce putea face Securitatea daca intrai pe mana ei. Ce mai conta ? Eram tineri si indarjiti.

Ne doream prea mult caderea lui Ceuasecu! N-am plecat. Parca nici frica nu-mi mai era!

Romania       Revolt       People    1989La vreo ora si ceva, ragusisem deja, aproape se intunecase, dinspre Piata Victoriei au aparut in viteaza vreo 4-5 dube albastre ce au inceput sa dea, in viteza si paralel, ture in piata, parca incercand sa ne calce. Pe vremea aia in centrul Pietei Romane era un soclu imens ce urma sa fie , probabil, baza vreunei statui.

Faceau ture dupa ture si noi fugeam printre ele sa nu fim calcati. Au rasfirat demonstrantii, moment in care soldatii au rupt randurile si au inceput sa ne alerge. Am fugit impreuna cu colegii mei pe Caderea Bastiliei, pe langa ASE si ne-am ascuns intr-o curte, pe stanga, langa Centrul Militar al sectorului 1. Nu ne-au prins.

Un pic mai tarziu, pe Magheru si in Piata incepea sa se traga si sa moara primii oameni.

A doua zi eram la Televiziune, iar Revolutia se infaptuise.

Asa a inceput Revolutia Mea si sunt mandru sa le spun copiilor mei ca inca din primele ei momente, AM FOST ACOLO !

Daca, insa, ceea ce am nazuit atunci, am si primit, e o alta poveste.

Comentează

Cine suntem şi ce vrem

Intrăm în săptămâna în care aniversăm Revoluţia Română şi îi comemorăm morţii. În săptămâna în care ne mai dăm o dată seama că în decembrie 2014 nu ştim sau credem că nu ştim substanţial mai mult despre ceea ce s-a întâmplat în România în decembrie 1989 decât ştiam în urmă cu 25 de ani.

Continuăm să ne întrebăm dacă a fost revoluţia sau lovitură de stat, dacă în ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 în România Moscova a avut vreo implicare, alta decât una simbolică, sau dacă respectiva implicare a fost atât de profundă încât a transformat-o într-un veritabil sponsor, cel puţin moral dacă nu chiar material al evenimentelor. Dacă FSN a existat înainte de 22 decembrie ori s-a coagulat după fuga lui Nicolae Ceauşescu de pe acoperişul Comitetului Central. Recurgem din nou la cifre, dându-ne seama că nu am scăpat nici azi de blestemăţia comunistă ce transformase oamenii în cifre şi mai constatăm o dată, la fel de miraţi, la fel de revoltaţi ca în ianuarie 1990 că între 17 şi 22 decembrie la prânz au fost ucise 162 de persoane şi alte 1 101 au fost rănite, iar după evacuarea lui Ceauşescu, în 22 decembrie, ora 12:06, şi până în 10 ianuarie 1990 au fost ucise încă 942 de persoane, iar 2 251 au fost rănite. Facem calcule simple şi realizăm – a câta oară în aceşti 25 de ani?- că aproape de şase ori mai mulţi oameni au murit după răsturnarea lui Ceauşescu decât în zilele în care acesta încerca bezmetic şi criminal să rămână la putere şi să salveze comunismul. 

iliescu fsnNe reamintim de “după-amiaza cu prea multe întrebări” despre care scria Ion Cristoiu un substanţial eseu în pe atunci recent înfiinţatul săptămânal Expres, la 25 februarie 1990, dar şi că “iluziile nu au durat decât o lună”, aşa după cum observa Octavian Paler la 25 ianuarie 1990, într-un editorial publicat în România liberă. Ne aducem aminte şi cu cât entuziasm a fost primit Ion Iliescu în 22 decembrie la ora 14.45 în studioul 4 al Televiziunii, cum a fost huiduit acelaşi Ion Iliescu, când la ora 17.45, din balconul de acum fostului C.C. s-a adresat mulţimii cu apelativul “stimaţi tovarăşi” şi cum imediat după aceea s-a strigat “fără comunişti !” şi mai realizăm o dată că după această dorinţă cu valoare de sentinţă morală a oamenilor simpli ce au făcut cu adevărat Revoluţia au intrat în scenă “teroriştii”. Fapt care nu l-a împiedicat defel pe acelaşi Ion Iliescu să revină în acelaşi studio 4 pentru a da citire Comunicatului Frontului Salvării Naţionale.

Astăzi îl revedem tot pe dl. Iliescu participând, ici-colea, la simpozioane comemorative sau aniversare, nici nu ştim prea bine cum să le spunem, întrerupt, apostrofat şi acuzat la scenă deschisă de câte un tânăr săturat de minciunile cu asupra de măsură repetate. Îl mai vedem tot la televizor – a câta oară?- pe generalul Dan Voinea care, în repetate rânduri, din funcţiile oficiale deţinute în ultimii 25 de ani, ne-a tot promis “adevărul despre Revoluţie” şi care acum, la pensie fiind, nu ne poate livra decât nesfârşite serii de întrebări, reale sau doar simulate şi amărăciuni nu prea abil jucate.

Iar dacă România a patentat acum 25 de ani modelul “revoluţiei în direct”, un realizator de televiziune aşa cum este Cornel Mihalache, admirabil încăpăţânat să clarifice pe cont propriu aspectele cu adevărat ori doar ordonat obscure ale evenimentelor din decembrie 1989, ne-a mai arătat o dată, acum o săptămână, cât a manipulat şi cum a fost manipulată Televiziunea Română în acele zile şi nopţi. Zile şi nopţi în care parcă spre a mai amplifica puţin “carnavalul negru” din TVR un fost jurnalist al locului pe nume Teodor Brateş, care a scris mii de pagini despre Revoluţie, slujindu-se de ele spre a încerca mai degrabă să ascundă câteva adevăruri, a decis ca împuşcăturile de afară să fie contrapunctate de ciudata difuzare periodic întreruptă a filmului Ringul de Sergiu Nicolaescu.

În filmul Televiziunea Română la zidul Revoluţiei, Cornel Mihalache a inserat secvenţa în care dl. Brateş îi dă spre citire, în 23 decembrie 1989, la ora 10.30 dimineaţa, lui George Marinescu un comunicat pe care mai apoi mulţi, prea mulţi l-ar fi dorit uitat. Comunicatul în care era vorba despre promisiunea de sprijin militar din partea Ambasadei URSS la Bucureşti. Un sprijin pe care e cum nu se poate mai clar că ambasadorul Evghenii Tiajelnikov nu putea să îl făgăduiască de capul lui, ci în urma consultării cu şeful suprem, Mihail Sergheevici Gorbaciov.

Mihail Gorbaciov şi Ambasada URSS au fost două dintre marile, obsedantele leit-motive din zilele Revoluţiei. Nu doar când cu promisiunea de sprijin militar împotriva teroriştilor. În filmul lui Cornel Mihalache l-am văzut şi auzit pe actorul Ion Caramitru asigurând mulţimea din Piaţa Palatului că Gorbaciov “transmite salutările lui şi simpatia lui pentru Revoluţia Română.” Au lipsit însă din film cuvintele lui Ion Iliescu a cărui primă grijă a fost aceea de a anunţa că noii deţinători ai puterii au luat legătura cu Ambasada URSS spre a le spune celor de acolo “cine suntem şi ce vrem”.

Cuvinte în care s-ar putea să se afle măcar o parte din realitatea enigmelor Revoluţiei Române. Şi logica ei, acea logică a lui Ion Iliescu, a generalului Militaru “numit”, în cel mai bizar mod cu putinţă, la conducerea armatei de militarul rebel Mihai Lupoi care acum pretinde că nici nu ştia bine cine era ofiţerul superior trecut în rezervă de Ceauşescu din cauza legăturilor sale dovedite cu KGB-ul, de Virgil Măgureanu, ba chiar şi de Petre Roman şi de alţii asemenea lor.

Comunismul a fost instaurat în România din voinţa Moscovei. El nu putea fi reformat, aşa cum sperau românii în primele ore ale Revoluţiei, decât tot cu acordul ei. Comunismul nu putea să dispară în România doar fiindcă aşa doreau mulţimea, dar şi Doina Cornea, Ion Caramitru, Ana Blandiana sau Mircea Dinescu. Era nevoie în acest sens de acordul marelui frate. “Conexiunile Statului Român cu Moscova ţineau de însăşi esenţa sa”-observa Emil Hurezeanu într-un amplu eseu publicat la 14 iunie 1995 în 22 plus şi antologat în cartea Între câine şi lup (Biblioteca Apostrof, 1996). “Nici capii armatei, nici Securitatea n-ar fi acceptat victoria străzii revoltate dacă, prin nou instalata echipă la putere, n-ar fi existat garanţii de relativă continuitate a aparatului de putere, în condiţii de relativă impunitate, precum şi, mai ales, un acord de principiu al Moscovei în privinţa noilor lideri. ”

Să ne mai mire atunci că noii lideri au dat fuga la telefon spre a spune Moscovei cine sunt şi ce vreau? Că au vrut să îi rămână fideli acesteia şi “amici ai URSS” semnând un nou Tratat de prietenie şi asistenţă mutuală cu o ţară pe care toţi analiştii politici serioşi o diagnosticaseră ca muribundă? Că în august 1991 Ion Iliescu a asumat, în mod implicit, includerea României într-o sferă de securitate sovietică? Că în iulie 1993, generalul Dumitru Cioflină, şeful Marelui Stat Major al Armatei, declara, la întoarcerea sa de la Moscova, că “România nu va avea relaţii mai strânse cu NATO decât cu Federaţia Rusă”? Sau că România a fost ultima ţară din Blocul răsăritean care a încheiat relaţii diplomatice cu NATO şi tot ultima care să ceară abrogarea Pactului de la Varşovia?

Reamintindu-ne toate acestea ne e mai clar, cred, sensul acelui “cine suntem şi ce vrem”. Şi nici Revoluţia Română nu ne mai apare chiar atât de încâlcită.

Mai multe articole pe blogul lui Mircea Morariu.

Comentează

Povestea revoluției mele sau visul unor tineri în decembrie ’89

Chiar de la început trebuie să vă avertizez că vă voi dezamăgi. Decmbrie ’89 m-a prins într-un orășel unde Revoluția a fost mai mult un zvon.

Era deja pe 17 decembrie. Mi se blocase yala și am fost nevoit să sparg ușa apartamentului. Nu știam cum să o repar mai repde ca să nu întârzii la serviciu, în tura a doua, când băiețelul unui vecin vine și-mi spune:

– Ați auzit? La Timișoara a scos armata cu tancurile să tragă în oameni!

Făcusem armata și știam prea bine ce înseamnă un tanc și mai ales să-l scoți pe străzi (culmea coincidenței, chiar la Timișoara făcusem), dar să se tragă în oameni.

Îi privesc câteva clipe agitația și-l reped:

– Măi, tu știi ce vorbești?

– Da! sare imediat. Tăticul ascultă Europa Liberă acuma la radioul legat de calorifer.

O sârmă legată de antena radioului si calorifer sau orice altceva metalic de prin casă reducea oarecum bruiajul.

– Hai, gata cu tâmpeniile și fugi acasă!

A plecat copilul dezamăgit. Eu termin de reparat oarecum yala, mă echipez în grabă și fuga marș la serviciu. Eram sigur că am întârziat, când…

Nimeni din tura a doua nu se schimbase de lucru. Cei din prima tură au început să apară unul câte unul. O liniște mai mult decât suspectă plana deasupra tuturor. Se șușotea în „bisericuțe” mici. Informațiile, majoritatea de la Europa Liberă, erau „umflate” după talentul fiecărui povestitor. „S-a tras în oameni cu tancul”, „Jumătate de Timișoara e sub asediul armatei”, „S-au făcut baricade ca la Revoluția Franceză”, „Preotul ungur Tokeș a fost arestat și executat” și câte și mai câte. Oricâtă vitejie era în noi, cei din sala de pontaj, nimeni nu a avut curajul să strige măcar o lozioncă anticomunistă până ce o femeie de la serviciile auxiliare a trevarsat sala și a strigat din fugă:

– Ce stați ca momâile? Oamenii aceia mor la Timișoara și voi vă gândiți dacă o să vă ponteze sau nu, dacă nu intrați în tură. Halal bărbați!

A dat din mână a lehamete și a dispărut pe cealaltă ușă a sălii de pontaj.

Câțiva mai curajoși au început să zică cu voce mai tare (în niciun caz nu au strigat, efectiv):

– Gata cu comunismul!

– Ajunge cu tirania!

– Vrem concediu de sărbători!

– Și cadouri la copii pentru pomul de iarnă!

Au mai urmat câteva „strigări” îndrăznețe și parcă stând la pândă, secretarul de partid de pe sector a apărut și a strigat la oameni:

– Oameni buni, tovarăși, pentru că este o problemă cu curentul electric, lucrul pe azi se suspendă. Mergeți acasă deocamdată și vă vom anunța când se remediază defecțiunea.

În harababura generală, câțiva deja au ieșit pe ușă, alții se strigau pentru a merge la „una mică”, nimeni nu a observat că în sala de pontaj și birouri erau becurile aprinse. Toți eram bucuroși că nu lucrăm.

Ne-am îndreptat spre case șușotind și făcând scenarii despre ce s-ar putea întâmpla la Timișoara și în celelalte mari orașe. În sens invers mergea un tânăr rârâit care avusese curajul de multe ori să se pună în gură cu mai marii partidului din intreprindere. Toți îl considerau „dus” și nu-l băgau în seamă. Acuma se oprea la fiecare grup ce mergea spre casă și le repeta:

– Ce v-am spus eu? Comunismul e o aventurrră!

Orășelul nostru era izolat, în munți, și avea doar o singură „ieșire” spre restul lumii. Câțiva navetiști s-au întors spunând că șoseaua spre „județ” e blocată de milițieni. Eram complet rupți de ce se întâmplă în restul țării. Doar Europa Liberă ne ținea oarecum în legătură cu ce se întâmplă, dar mereu venea câte cineva și ne îndemna să nu ne luăm după ce spun „ăia” că o să fie jale cu cei care se iau după ei.

Nici în următoarele zile nu am mers la lucru. Ne vizitam prietenii și rudele de parcă mergeam la furat; pe ascuns. Orașul era împânzit de grupuri de gărzi patriotice conduse de un milițian.

Ușor, ușor ne-am făcut o imagine despre ce s-ar putea întâmpla în restul țării, dar lipsa unor informații precise ne ținea sub capacul unei confuzii generale.

Pe 22 decembrie aflăm de mitingul antiprotest organizat la București. Eram scârbiți de astfel de mitinguri și dădeam a lehamite din mâini. Întâmplarea face ca atunci când am ieșit să cumpăr ceva să mă întâlnesc cu tânărul rârâit:

– Îi adună Ceaușescu la Bucurrrești, da’ să vedem cum îi împrrrăștie.

A avut gura aurită (sau pocită?), și seara când mă pregăteam să merg la vecinul, specialistul blocului în Europa Liberă, cel cu puștiul din 17 decembrie, vine un coleg de muncă, mult mai tânăr, gâfâind.

– Dane, bine că te-am găsit acasă. Hai repede și dă drumul la televizor.

El nu avea televizor, iar eu nu l-am deschis în timpul zilei nevrând să-mi stric ziua ascultând iar noianul de cuvinte propagandistice care era turnat peste mulțime, de mai marii și bravii noștri conducători.

M-am întors acasă și am deschis apartul tv: un „Olt” alb-negru, reglat veșnic pe un singur canal.

dinescu la tvr 1989Pe ecran se defilau o sumedenie de figuri cunoscute și necunoscute, calme unele, și foarte agitate altele, crainicii de televiziune speriați, cadre militare, toți cu banderole tricolore la mână, strigând îndemnuri la luptă, citind informații scrise de pe petice de hârtie, strigând la intervale aproape regulate „Victorie!” și mai apoi au început să apară vedetele de televiziune, cinema, radio urmate de intelectuali, toți siguri de victoria Revoluției și cu promisiuni: „O să avem… n-o să ne mai lipsească… vom trăi… vom, vom, vom…”

Eram bucuroși, din când în când ne strângeam în brațe și ne pupam, (între timp se umpluse casa), fugeam la fereastră auzind câte un glas de copil cântând „Ole, ole, oleee…!” și cam atât.

Cei care ieșeau afară și dădeau o raită prin centrul nou, se întorceau dezamăgiți. În afară de câte un strigăt pe la vreo fereastră nimic deosebit.

Spre ziuă, după atâtea și atâtea promisiuni că vom fi puși la curent cu exact tot ce se întâmplă în București, Timișoara și celelalte orașe, după „defilarea” prin fața camerelor studioului 4 a câtorva intelectuali foarte optimiști pentru traiul viitor, asigurându-ne că în cel mai scurt timp magazinele vor geme de produsele carora le uitasem și numele, am început să ne spunem dorințele. Am început eu:

– Îmi doresc să am un televizor color cu telecomandă ca să pot muta canalele de pe fotoliu și să beau bere la cutie când mă uit la meci.

– Eu o să-mi cumpăr o roată de cașcaval și am să merg cu ea de-a dura pe stradă, uite-așa! zice tânărul care m-a întors de pe scară. Tare îmi mai place cașcavalul și nu am mai mâncat de vreo jumătate de an așa ceva.

– Eu vreau un robot de bucătărie, unul din acela care amestecă blatul, zice nevastă-mea.

– Eu vreau o bicicletă cu schimbător de viteze, se repede băiatul vecinului.

– Eu mă mulțumesc cu o sticlă de coniac Napoleon, zice un altul.

Fiecare, râzând, și-a exprimat dorința, visul lui de cetățean al unei țări cu orânduire comunistă. Niște nimicuri, ridicole în ziua de azi, cu toate că cei de la televizor ne îndemnau să visăm mult mai presus de vata și hârtia igienică adusă pe masa studioului 4. Nu mașini, nu vile, nu excursii în străinătate, nu aur, nu dolari, ci doar niște lucruri și alimente simple, de care am fost văduviți de-a lungul vremii și mai ales în ultimii ani. Visele unor revoluționari fără revoluție. Și când mă gândesc că astăzi, într-un sondaj de opinie publică, 17% dintre intervievați își doresc din nou acel sistem cu conducătorul lui cu tot.

 

Comentează

Strada bunicilor mei îi poartă numele

Mă numesc Andreea și sunt născută pe 6 decembrie 1983, deci în acel decembrie al Revoluției împlinisem 6 ani. Poate că nu eram destul de mare să conștientizez ceea ce se întâmplă în afara casei, acolo unde pentru mine și frații mei era un loc cald, cu bradul împodobit în fiecare an, cu mirosul frumos de cozonac pe care îl simțeam în somn, pentru că mama stătea o zi și o noapte întreagă să îi coacă.

Noi suntem din Român, jud. Neamț. La noi, trebuie să recunosc că a fost cât de cât „liniste”€œ în oraș, exceptând mulțimea de oameni care scanda gălăgios în față Casei de Cultură și agitația din oraș, dar din câte știu nu au am auzit focuri de armă în toiul nopții.

revolutie 89Momentul cel mai marcant pentru mine și sora mea (cu un an mai mare), pentru că frățiorul este născut în 1988, deci era prea mic pe vremea aceea: a sunat telefonul… fix, evident! A răspuns mama, era seară târziu. Țin minte și nu îmi scot din cap momentul când s-a ghemuit cu picioarele la piept pe patul din camera noastră și nu înceta din plâns. S-a așternut o tristețe cruntă în casă noastră, o tristețe cu care nu eram obișnuiți și pe care nu prea o înțelegeam în prag de Crăciun. Știu că s-a dus tata la vecinul care locuia ușă în ușă cu noi (avea Dacie) și au plecat toți în miez de noapte la Buzău. Noi am rămas cu mamaia, singuri acasă. Țin minte și acum cum în noaptea aceea ne-au bătut diferite persoane la ușă. Nu le cunoșteam și mamaia le povestea părinților că erau îmbrăcați în negru. Iar noi nu făceam nicio gălăgie în casă, stăteam nemișcați ca să nu ne audă cei de pe partea cealaltă a ușii. Iar ușa de la intrare era baricadată cu fotoliile din sufragerie.

S-au întors părinții mei; nici nu știu cât timp a trecut, o zi, două, știu doar că ne-au luat direct la tataia la casă, iar în sufrageria casei -€“ o cameră înaltă, rece pentru că era un ger groaznic, cu o mobilă superbă veche, dar perfect întreținută, cu o masă mare în mijlocul camerei și câteva scaune stil jilț antic -€“ pe masă era tânărul nostru unchi, fratele mamei, îmbrăcat în militar, drapelul României, peste tot… soldați, toată familia plângând! Știu că toți plângeau, doar eu stăteam cocoțată pe masă și îl mângâiam și mi se părea frumos. Frumos așa cum era el, mereu când venea la noi mă mușca și mă alinta. A fost cap de trupă… și a fost împușcat cu 2 gloanțe cu alice… cred, așa îmi aduc aminte. Nu a mai putut fi salvat.

Ai mei l-au adus la Roman, în mijlocul Revoluției, să fie înmormântat aproape de familie. Strada bunicilor mei, acolo unde s-a născut și a copilărit unchiul meu, îi poartă numele: Str. sublocotenent Ciupitu Chican Fănel. A murit fix la 33 de ani… era plutonier în „Ansamblul artistic al Armatei Buzău”. A murit pe 23 decembrie 1989, împușcat în spate. Vinovați…? Nu sunt. Soția și fiica lui locuiesc la Cluj.

Îmi voi aminti mereu frumos de el. Este înmormântat la Cimitirul ortodox din Roman, este singurul care are mormântul din marmură albă… lângă alți eroi din războaie. Pentru noi, în fiecare an de Crăciun, când ne adunăm toată familia la mormântul lui… Revoluția are o însemnătate prea dureroasă și cruntă.

Comentează

Revoluţia tinereţii mele. Ridicolul şi sublimul copilului revoluţionar (I)

Eram încă un copil. Eram plin de viaţă. Nimic rău nu mi se putea întâmpla. Eram nemuritor. Aşa m-a prins revoluţia, la 18 ani, în anul I de facultate. Ţin minte cum ascultam cu toată familia radioul bruiat să aflăm ce s-a mai întâmplat la Timişoara. Europa Liberă, Vocea Americii, acestea erau posturile care ne ajutau să păstram un dram de demnitate şi de iluzie că şi noi suntem dizidenti, că facem şi noi „ceva“.

Într-o seară am fost convocat la Facultatea de Medicină să îmi fac datoria de gardă la căminul studenţesc din Grozăveşti. Am făcut de gardă cu câţiva colegi şi un cadru universitar. Am stat împietriţi pe scaune, tăcuţi, într-o atmosferă ciudată. Era clar că „garda” noastră era o farsă, sufletele noastre erau altundeva. Se simţea în aer că ceva undeva trebuia să explodeze, băşica imensă a minciunii comuniste, a prefăcătoriei, a dansului fals după o muzică falsă, trebuia să plesnească. Şi a plesnit cu zgomot, cu vărsare de sânge şi pierdere de vieţi.

revolutie3 revolutie2 revolutie4

Foarte interesant este cum metodele de comunicare în masă ne-au controlat viaţa în zilele revoluţiei. Primele zile am stat lipiţi de radio ascultând posturile bruiate. Apoi în zilele care au urmat televizorul este cel care ne-a hipnotizat. Toţi românii au fost lipiţi non-stop de ecranul de sticlă fascinaţi, cu sufletul la gură. Dacă ar fi existat internetul probabil că altfel ar fi decurs lucrurile. Informaţiile ar fi fost filtrate prin puterea imposibil de cenzurat a individului, putere de a reflecta adevărul văzut la faţa locului. Dar aşa, prin mijloace rudimentare de comunicare, uşor manipulabile, am trăit evenimentele revoluţiei. Milioane de suflete sincere, arzând sincer, sperând sincer, simţind româneşte sincer.

O prietenă şi colegă de facultate, Gabi, care locuia la o staţie de mine, la Doamna Ghica, m-a sunat „Dane, hai să mergem la revoluţie, eu nu mai pot să stau în casă!”. „Nici eu Gabi, fierbe sângele în mine. Hai să mergem.” „Bine Dane, mergem mâine dimineaţă. Hai să fierbem nişte ceai cald să îl ducem la revoluţionarii de pe baricade. Că stau în frig săracii. Să nu mergem cu mâinile goale. Mâncare nu am să duc”.„Nici eu nu am suficientă mâncare să duc, dar ceai fac. Umplu câteva sticle de lapte cu ceai fierbinte. Sunt din sticlă groasă, va sta ceaiul cald”. „Dar unde să mergem? Tu nu cunoşti pe nimeni de la armată care să ne sfătuiască?”. „Ba da, o colegă de meditaţii are tatăl ofiţer. Îl sun acum şi îţi spun”.

Am sunat la colega mea de meditaţii. Ştiam că tatăl ei e ofiţer. A răspuns mătuşa ei, doamna Hermina. „Sărut mâna, doamnă Hermina, Dan e la telefon”. „Bună ziua Dănuţ”. „Doamnă Hermină, eu merg la revoluţie, nu mai pot să stau în casă şi să ascult radioul sau să mă uit la televizor. Întrebaţi pe dl. G, ştiu că e ofiţer, unde ar fi cel mai bine să merg? Unde este nevoia cea mai mare?”.

Hermina a rămas mută câteva fracţiuni de secundă. „Dănuţ dragă, el nu e ofiţer activ. E stomatolog la armată. Habar nu are unde e nevoia mare. Dar Dănuţule dragă, ascultă-mă bine. Stai tu acasă, nu te duce acolo să mori degeaba. Asta e treabă de armată, înţelegi? Arme de foc. Nu e treabă pentru copii cu mâinile goale că tine”.

Bineînţeles că nu am ascultat-o. M-am gândit- «Ce ştiţi voi, oameni bătrâni!!! Aţi trăit cu capul plecat prea multă vreme ca să îl mai puteţi ridica. Noi nu vrem să mai trăim ca voi. Mai bine murim!!».

Atunci nu mi-am dat seama că descurajarea doamnei Hermina venea din dragoste şi grijă.

Tata m-a auzit ce am vorbit la telefon. A venit la mine gâfâind. Săracul, făcuse un infarct major de miocard cu puţin timp înainte şi nu era complet rafacut. „Dane, vin şi eu!!! Mergem cu maşina, conduc eu! Nici eu nu pot să stau în casă. Dacă stau, mor aici, mai fac un infarct!! Mai bine vin cu tine!”.

Acum mi-a venit mie rândul să descurajez. Tot din dragoste şi grijă. „Tata, aici e treabă de tineri cu sângele fierbinte, cu putere, care să poată să lupte, să alerge. Nu e treabă pentru tine care gâfâi din bucătărie până în dormitor! Nu te supăra, dar nu vreau să mergi cu mine. Mă încurci!!!”. Şi aşa l-am lăsat în urmă pe tata, jignindu-l ca pe o povară. Dar altfel nu l-aş fi convins să stea acasă.

Şi atunci a existat o diferenţă clară în felul în care generaţiile au trăit şi participat la evenimente. Ţinerii au trăit revoluţia complet diferit de generaţiile mai coapte. Tinerii au ars la revoluţie, au pus totul la bătaie, în timp ce cei mai vârstnici au chibzuit încercând să îşi păstreze porţi de scăpare.

Dacă Ceauşescu nu cade?

Gabi mi s-a destăinuit un pic jenată. „Dane, uite ce mi s-a întâmplat! Am început să strig de la balcon încărcând să aprind spiritele vecinilor: Fraţilor, haideţi să mergem în stradă, haideţi să ne unim în lupta împotriva lui Ceauşescu şi a comunismului!!!! Avem o şansă, o singură şansă!!! Haideţi să nu pierdem această şansă!!! Deja oamenii sunt în stradă şi luptă pentru noi!!! Haideţi să ne unim puterile, să ne alăturăm celor din stradă!!!„ „Dane, eu strigam de îmi scuipam plămânii, iar tata stingea luminile să nu se vadă de unde se strigă!!!!. Mi-a crăpat obrazul de ruşine. Dar îl înţeleg săracul!!”. „Gabi, numai noi tinerii putem schimba ceva. Cei în vârstă sunt anchilozaţi de frică”.

revolutie4

Am hotărât cu Gabi să mergem să apărăm Televiziunea. M-am sculat în zori şi am făcut o grămadă de ceai, l-am îndulcit cu miere şi l-am turnat fierbinte clocotind în sticle groase de lapte. Apoi m-am înhămat la câteva sacoşe mari şi grele. Am luat tramvaiul până la Bucur Obor, apoi metroul până la Victoriei. Sacoşele mi-au tăiat linii adânci, roşii şi dureroase în palme. La Victoriei s-a făcut un anunţ în metrou că trenul nu opreşte la Televiziune din cauza luptelor de stradă. Aşa că m-am dat jos la Victoriei. Am urcat chinuit sub povara sticlelor scările alunecoase. Ziua era însorită. O zi însorită de iarnă cu ceva zăpadă. Afară în piaţă un om a întrebat „Care mergeţi la revoluţie? Eu sunt taxi pentru revoluţie!”. Am ridicat mâna „Eu!”. Încă un tânăr a spus că şi el vrea la revoluţie. Apoi am întrebat „Dar cât ne costă?”. ”Nimic, băiatule, e Revoluţie!!!”.

Şi uite aşa am mers cu taxiul la revoluţie.

Taxiul ne-a lăsat aproape de televiziune, pe bulevard, pe partea dreapta. După ce ne-am dat jos din taxi ne-am dat seama că armata şi revoluţionarii erau de partea cealaltă a bulevardului. Armata cu puştile spre noi, tancurile cu ţevile spre noi, TAB-urile cu armele spre noi. Toţi erau cu armele îndreptate spre noi.

Taximetristul şi-a dat seama imediat că ne-a lăsat de partea greşită a revoluţiei şi a şters-o. S-a suit în maşină şi a demarat dispărând înapoi spre Victoriei. Eu şi cu celălalt tânăr ne-am ascuns în vestibulul unei vile care avea uşă deschisă. Gloanţele zburau în jurul nostru. Armată trăgea în noi!! Iar eu cărăm sacoşele grele ca plumbul, care încă mai abureau. Nici nu ştiu de unde a apărut un alt tânăr cu o bandană. Avea părul lung şi negru. A strigat unor tovarăşi de-ai lui „L-au omorât pe Mihai, mama lor de comunişti!”. Apoi a venit la mine: «Ce ai în sticle? Cocktail Molotov?». «Nu, am ceai de tei îndulcit cu miere de albine!». «CEAI? CEAI? Ai înnebunit? Noi avem nevoie de arme, de grenade, de Molotov-uri, iar tu vii cu ceai?».

Apoi a dispărut printre case ca o fantomă. Gloanţele zburau cu aşa zgomot că abia te auzeai om cu om. Am împins cu piciorul balastul ceaiului nefolositor. Un glonţ a spart o lampă de cristal. Şi atunci creierul meu a reacţionat într-un mod foarte ciudat. Mi-am dat seama cât de greşit este totul. Cât de greşite au fost planurile mele copilăreşti şi idealiste de a participa la revoluţie. Mi-am dat seama că sunt în pericol de moarte. Că eu cu ceaiul meu îndulcit cu miere de albine sunt în poziţia riscantă de a fi considerat terorist. Că pot muri ca un prost, de partea cealaltă a revoluţiei!! Cu ceaiul încă aburind.

Şi am luat-o la fugă ca un bezmetic pe mijlocul bulevardului, între armată şi „partea cealaltă” unde erau presupuşii terorişti. Spre Aviatorilor. Fugeam cu frică de moarte. Un om a alergat după mine şi m-a doborât în zăpada, punându-mi piedică. Apoi m-a tras spre o casă şi m-a adăpostit lângă intrare. Gloanţele zburau pe lângă noi. Un glonţ a plesnit în uşă. Bărbatul a strigăt la mine „Mai copilule, ce e cu tine? Nu îţi dai seama că aşa cum fugi tu pe mijlocul bulevardului eşti ţintă pentru toţi? Şi pentru revoluţionari şi pentru terorişti. Eşti duşmanul tuturor. Mori ca un prost!”. „Da, da, îmi dau seama acum. Dar am intrat în panică. Nu mi-e frică să mor, dar mi-e frică să mor greşit!!!”.

L-am luat de mână şi l-am strâns cât am putut. „Mi-e tare frică să mor greşit!!”.

Nu am murit în acea zi însorită.

Acum nu pot să nu zâmbesc când îmi amintesc de cum eram. Un copil idealist, prost în entuziasmul său. Ce caraghios am fost, cu ochelarii pe nas, înhămat la sacoşele cumplit de grele, pline cu ceai fierbinte făcut cu dragoste! Ce ridicol sublim! În acelaşi timp acum stau şi mă gândesc. Cu tot sufletul am mers să îmi pun viaţa la bătaie. Şi era să mor de partea celalata a revoluţiei. Oare câţi copii or fi murit greşit? Oare câţi oameni buni au fost sacrificaţi ca terorişti?

Oare taximetristul era om de omenie? De ce oare ne-a dus la tăiere, ne-a lăsat de partea cealaltă a revoluţiei? De ce a fugit singur cu maşina şi nu ne-a luat şi pe noi? De ce? Oare de ce?

Oare câţi copii au murit greşit?

Mai multe articole pe blogul lui Dr. Dan

Comentează

Ultima zi de dictatură, prima zi de libertate

Aparatul de radio Estonia semăna cu o noptieră pe patru picioare. Poate şi de aceea, mama îl decorase cu un mileu frumos care avea marele dezavantaj că trebuia înlăturat ori de câte ori doream să ridic capacul pick-upului. Marfă rusească, dar prindea bine Europa Liberă. Avea şi ochi magic, de un verde intens, care mă ajuta să-mi dau seama când mă apropii de post.

Era o noapte neagră de noiembrie. Printre pocniturile şi hârâielile bruiajului, ascultam şi nu-mi credeam urechilor: nemţii din RDG treceau prin Poarta Brandenburg în Berlinul de Vest. Auzeam urale şi strigăte de bucurie. „Tor auf, Tor auf”, „Deschideţi poarta” strigă mulţimea. Încep să plâng. La noi, peste doar unsprezece zile urmează Congresul al XIV-lea. „Nu vom scăpa niciodată”, îmi spun descurajat în sinea mea.

Ochiul magic începe să se lăbărţeze, semn că Europa Liberă e aproape. A trecut mai bine de o lună şi stau aşezat din nou în faţa radioului noptieră. Aud împuşcături şi ţipete. Se transmite din Timişoara. Sunt anunţaţi mii de morţi. Parcă gloanţele şuieră prin dormitor. Mă ghemuiesc instinctiv de parcă sunt eu cel împuşcat.

Ajung dimineaţă la serviciu şi un coleg al cărui tată ştiu că este „apevist” gesticulează surescitat. Ne spune icnind: tata e la Timişoara, s-a dat alarmă „Radu cel Frumos”. Mi-aduc aminte, vag, din armată că ne instruiseră odată că cea mai a dracu’ alarmă e asta. Însemna război. O luasem ca un banc. Începem să comentăm. Fiecare povestim ce auzisem în seara precedentă. E prima oară când constat că toţi ascultăm Europa Liberă!

Seara la televizor apare Ceauşescu. Vorbeşte grav şi la fel de gângav. E înconjurat de tovarăşa şi de alţi tovarăşi care par împăiaţi. Este şi generalul Milea într-un colţ. E groasă îmi spun, dar tot nu vom scăpa de el. Închid televizorul cu un gust de coclit în gură.

A doua zi, am de terminat un proiect şi nu îmi arde să mai comentez. În biroul alăturat, un televizor merge permanent. Se transmite adunarea populară din Bucureşti. Nu mă uit. Îmi pare aceeaşi butaforie pe care o cunosc de când mă ştiu. Deodată, aud un strigăt, „băăă, gata, a început!” E Doru, aleargă între birouri ca apucat. Eu o apuc în sens contrar către televizor să înţeleg ce se întâmplă. Nimic. Pe ecran văd un carton şi imediat după, reapare Ceauşescu. Dă din mână de parcă o are dezarticulată din încheietură. Are o privire abulică, de şobolan prins în cursă. Continuă discursul. Se aud aceleaşi urale pe care le ştiu, vai, atât de bine „Ceauşescu, PCR”. Mă gândesc că Doru nu a văzut bine.

Autobiografia-lui-Nicolae-CeausescuE 22 decembrie. Se anunţă o zi însorită. Mă îmbrac totuşi cu şuba. E o şubă de şantier, căptuşită cu blană de oaie, pe care mi-a dat-o tata când eram student. Cu ea şi cu căciula de nutrie pe cap arăt ca un activist. Când m-a văzut prima oară în şubă şi cu nutria pe cap, un coleg de facultate bâlbâit mi-a spus admirativ, „bă, bă, arăţi ca un me.. mer.. merceolog!” Ajung la institut. Fiul „apevistului” e iar transpus. Ne spune: „au ieşit Avioanele”! E vorba de muncitorii de la Fabrica de Avioane cu care tot oraşul se mândreşte. Devenim curioşi, eu şi încă doi colegi. Ieşim din clădirea Universităţii pe stradă. Pe lângă noi se precipită în fugă profesori, secretare, asistenţi. Fug ca potârnichile. Sunt în principal cei de la ISE.

Cei cu „socialismul ştiinţific” şi cu „materialismul dialectic şi istoric”. Îl văd printre ei fugind îngrozit şi pe secretarul de partid pe facultate care m-a acuzat că vreau să mă „infiltrez” în rândurile partidului. O luăm către Teatrul Naţional. E plin de soldaţi înarmaţi. Nu par în dispozitiv, stau grămadă de parcă se apără unii pe alţii. Văd o tanchetă. Mă îndrept către ea. Prin turelă este ieşit un subofiţer. Îl întreb: „o să trageţi în noi?”. Îl podidesc lacrimile şi în timp ce se retrage înăuntru îmi spune: „cum să trag, am şi eu copii!”. Mi se pare rezonabil. Trecem înapoi strada pe care nu circulă nimic. Văd un miliţian şi mă îndrept către el. Se sperie când ne vede trei şi o ia atât de repede la fugă încât şapca îi zboară comic de pe cap. Nu înţeleg ce l-a speriat în halul ăsta. Aud un zumzet şi mă întorc către dreapta. Îmi dau seama abia acum ce i-a produs spaima. O coloană urcă dinspre Calea Bucureşti şi o coteşte pe Cuza prin faţa Universităţii, către noi. Ne aşezăm pe bordură aşteptând coloana care se apropie. Mitică, cel care a lucrat la CÎZ, exclamă surprins: „sunt inginerii de la Avioane!”. Parcă mă electrocutează. Fusesem obişnuit cu rolul conducător al clasei muncitoare. E prima oară când simt solidaritatea de breaslă. Dacă inginerii sunt în primul rând, sunt cu ei. Coloana ajunge în dreptul nostru şi păşesc hotărât în primul rând. Ne ţinem de braţ. O stare euforică mă cuprinde. Scandez alături de ceilalţi: „Ceauşescu judecat pentru morţii din Banat”, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!” Chiar nu îmi e frică. Deloc. Aş intra în iad fără să tresar.

Nu mergem mult. La ferestre este multă lume ieşită. Şi mai mulţi sunt în spatele perdelelor. Zăresc la etajul doi un coleg care face poze. Îi fac cu mâna. E prea departe şi nu are cum să mă vadă. Nu ştiu ce intenţionează să facă cu pozele. Târziu m-am gândit că dacă revolta ar fi fost înăbuşită, pozele ar fi ajuns la Securitate ca să ne recunoască. Cine ştie?! Mai este un cameraman care filmează  urcat în cârca altuia. Îl cunosc, e cel care filmează la nunţi şi botezuri cu o cameră VHS. Îmi scot căciula şi o agit către el, doar, doar voi apare în cadru.

Ne oprim. Sunt în partea dreaptă a coloanei, în rândul doi. Privesc printre cei din faţă şi văd soldaţii în aliniament. Ţin automatele ameninţător către noi, dar nu ştiu de ce, îmi par mai înspăimântaţi ei decât mine. S-a retras şi TAB-ul în faţa Primăriei, iar către noi sunt îndreptate acum şi tunurile cu apă de la două maşini de pompieri.

Ar trebui să-mi fie frică că ne împuşcă şi totuşi nu îmi este. Amintirea şuieratului gloanţelor pe care îl auzisem la Europa Liberă în Timişoara, în loc să mă înspăimânte, mă îmbărbătează. Ce dacă trag? De ceva îmi este totuşi frică: îmi spun că dacă vor pune tunurile cu apă pe noi o să mă ud tot şi până ajung acasă, pe frigul de afară, sigur o să răcesc la plămâni. Nu îmi e frică deloc că o să mor împuşcat, mi-e groază să nu răcesc pentru că mă ştiu sensibil şi că tot timpul fac amigdalită. Câţiva din faţă negociază cu comandanţii soldaţilor.

Reuşesc ceva pentru că soldaţii se dau de-o parte şi se retrag derutaţi, paralel cu trotuarul. Înaintăm până în faţa Consiliului Judeţean. Din faţă urcă o altă coloană cu care ne unim şi astfel se mai umple Piaţa. Continuăm să scandăm. E minunat să scandezi, nu simţi nici frigul, nici frica. Aţi încercat vreodată?

La un moment dat, încearcă să iasă în balcon Prim-Secretarul. Îl huidium cu sete şi se retrage speriat în spatele perdelei. „Suntem mulţi?” mă întreabă colegul mai scund. Mă ridic pe vârful picioarelor şi privesc în spate. Nu mi se pare că Piaţa e plină. Scandăm în continuare. Ne şi încălzim. Deodată, rumoarea se împrăştie printre noi. „Milea s-a sinucis”. Scandez mai abitir, dar şi cu mai mult spor când văd cum piaţa se umple. Nu trece mult şi din gură în gură ciculă zvonul că „Ceauşescu a fugit”! În sfârşit! Încep să răd ca un nebun. Mă îmbrăţişez şi mă sărut cu cei din jur. Nu ştiu cine sunt. Nici ei nu ştiu.

Mulţi de lângă mine ţâşnesc către uşa principală a Judeţenei de Partid. Din balconul unde încercase să bâiguie Prim-Secretarul, se aruncă cu cărţi şi cu portretele lui Ceauşescu. Piaţa s-a umplut acum la refuz! Din ce în ce mai mulţi pleacă să intre în clădire. E o adevărată coadă. Sunt sătul de stat la cozi. Eu plec acasă. Mi-am luat raţia de libertate. De ce să mai stau? Mă duc să o împart cu familia, dar mai ales cu băiatul meu de un an. O să-i placă când va fi mare.

Mai multe articole pe blogul lui Dan Cherciu.

Comentează

Decembrie 1989 şi liniştea de la începutul lumii

Aniversarea unui sfert de veac de la revoluţia anticomunistă mă determină să rememorez acele zile cu ajutorul câtorva pagini de jurnal. Scrise în acele zile fierbinţi (am trecut, acum, în paranteze drepte, câteva necesare lămuriri), rândurile următoare arată manipularea, minciunile şi ticăloşiile acelor zile de sfârşit de dictatură.

Ce s-a petrecut după 22 decembrie arată tot manipulare şi minciuni (făcute de unii fără voie, la ordin sau din pură prostie). Dar ce m-a impresionat cel mai mult, recitind aceste rânduri, este uluitoarea linişte de la mijlocul zilei hotărâtoare.

Duminică, 17 decembrie 1989

Abia întors de la unitate [am fost ofiţer de serviciu la unitatea mea de transmisiuni, din Craiova], sunt chemat, pe la ora 16, înapoi. Sunt chemate toate cadrele, iar agentul zice că nu este alarmă. Bănuiesc că e vorba de evenimentele de la Timişoara, despre care am auzit câte ceva. Plec cu socru-meu. Las vorbă acasă să nu mă aştepte, căci mai mult ca sigur voi rămâne mai multe zile la unitate.

Ajuns la unitate, se prelucrează planul de măsuri. Nu se spune nimic despre cauză; între noi, vorbim din auzite, [că ar fi vorba] despre faptul că suntem atacaţi de unguri, că sunt demonstraţii mari la Timişoara, [precum şi în legătură cu] apropiata plecare a comandantului suprem în Iran.

Pe la 20-21 primim indicativul de luptă [Radu cel Frumos, parcă]. Pentru prima oară în viaţa mea, intru în transă; nu e panică, ci febrilitate, tot ce facem (cu toţii) este cu viteză mai mare, şi în pripă.

Pe la 23-24 adormim cu gândul ca cine ştie ce ne va aduce ziua de mâine, cine ştie când, cum şi unde vom mai putea dormi. Intuiţia mea e confirmată pe la ora 1, când toţi ofiţerii sunt chemaţi la comandant [dacă nu cumva mă înşel, comandant era un semidoct cu ifose de mareşal; nu exigenţa lui deranja, ci aerele de superioritate, venite, de fapt, dintr-un evident complex de inferioritate: col. Săndulescu]. Primim muniţie de război. Nedumerirea creşte. Este clar că ceva se întâmplă. Nimeni nu ne spune nimic.

Luni, 18 decembrie

Ziua trece fără mai evenimente. Zvonurile circulă, totuşi, şi aflăm de demonstranţii de la Timişoara. Câteva maşini [pentru asigurarea legăturii radio şi radioreleu] şi cadre de la noi pleacă acolo – semn că cele ce se aud sunt adevărate.

Marţi, 19 decembrie

Toată ziua sunt ocupat cu programul de instrucţie [eram comandantul unui pluton radio, adică pregăteam radiotelegrafişti în utilizarea alfabetului Morse]. Nu am timp de alte activităţi. Suntem anunţaţi că unităţile militare din Timişoara au fost atacate, motiv pt care se vor organiza patrule exterioare [adică în exteriorul unităţii, pe străzile alăturate unităţii].

Miercuri, 20 decembrie

Sosiţi de la Timişoara, doi colegi ne povestesc ce se petrece acolo. Studenţii şi alţi tineri au demonstrat foarte puternic în ultimele zile. În plus, au fost atacate unităţi militare ucigându-se militari. Armata – sau miliţia – a tras în ei. Oraşul arată  exact ca şi Beirutul. Soldaţii mănâncă prin oraş conservele de peşte cu baioneta. Se spune că manifestanţii ar fi fost localizaţi – conduşi de un pastor, Lazslo ? – într-un cartier. Sunt atacate familiile cadrelor [plecate la unitate, la alarmă]. Veştile acestea, desigur, ne alarmează. Nu suntem de acord cu ei, cu toate că bănuim împotriva cui se îndreaptă. Dar ce au cu armata?

La prânz intru în patrulă.

Seara, la ora 19, se anunţă un comunicat cu întoarcerea lui Ceauşescu. Tot acum pt prima oară se anunţă oficial că la Timişoara este rebeliune.

La ora 23 se anunţă starea de necesitate în judeţul Timiş. Îmi dau seama că lucrurile se îngroaşă.

La noi în oraş [Craiova] este linişte. Vecinii unităţii mă salută. Ce păcat că nu am radio ca să aflu veştile reale.

orig

Joi, 21 decembrie

Iar sunt în patrulă. La ora 12 are loc adunarea populară din capitală. Realizez multe lucruri ciudate. Pancarte ascunse. Vuiete şi zgomote foarte puternice. Un microfon sau difuzor căzut. Exclamaţii. ,,Treci la promisiuni”. Nu-mi vine să cred la ce asist. Este tot mai evident că lucrurile scapă de sub orice control şi că şi la Bucureşti s-au îngroşat. Sunt tot mai convins că s-a pornit o mare mişcare de protest populară împotriva conducerii de partid şi de stat. Între cadre, părerile sunt împărţite: să tragem sau nu în oameni? Deşi, cu câteva zile în urmă, eram convins că suntem atacaţi, şi că avem dreptul să ne apărăm, acum realizez pericolul; colegilor apropiaţi le spun că eu nu voi trage în oameni.

Se decretează starea de necesitate pe întreg teritoriul ţării.

Vineri, 22 decembrie

Sunt în patrulă de la 3 la 6. Este linişte în oraş, în continuare. Mulţi oameni pleacă sau vin de la serviciu în uniformă de Gărzi Patriotice. Aflăm că în oraş sunt mişcări; s-au spart geamurile semafoarelor.

Nu apuc să mă odihnesc [după ieşirea din patrulă], că se află că o mare masă de oameni au pornit de la Fabrica de avioane [spre centrul oraşului].

Plec iar în patrulă, dar de data asta interioară, de la ora 10 la 13.

Pe la 11 se dă un comunicat: ministrul Milea s-a sinucis. Îmi spun că aşa ceva este imposibil; mai degrabă, a fost împuşcat pt că nu a dat ordin să se tragă în oameni. Sau, a încercat o lovitură de stat; ceea ce mi se pare exclus.

Pe la 11.30 aud din colţul unităţii, pe lângă depozitul de combustibil, focuri de armă înspre oraş. Dar realizez că poate s-a tras în aer, sau poate că sunt cu muniţie de manevră.

Pe la 12 patrula primeşte ordin să nu facă uz de armă nici dacă suntem atacaţi.

Anunţ câţiva colegi de focurile de armă [îmi amintesc că am stat cu toţii minute în şir ca să ascultăm ce se petrece în oraş].

La ora 13 ar trebui să ies din patrulă; minutele se scurg foarte greu, căci nu ştiu ce se petrece; trebuie să fim schimbaţi şi nu vine schimbul următor. Plec spre dormitor, şi dau de un radio [la parcul auto era un difuzor uriaş plantat pe un stâlp]. Îl aud vorbind pe Dinescu şi pe Blandiana plângând. Aflu că Ceauşescu a fugit. Nu-mi vine să cred. Suntem cu toţii uluiţi. Nimeni nu spune nimic [nici nu se bucură, nici nu plânge nimeni]. Nici militarii, nici cadrele. Continui drumul spre dormitor [cu cei trei soldaţi din patrulă după mine], ca să vedem ce se petrece. E aceeaşi uimire şi aceeaşi linişte şi aici. Parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Parcă ar fi fost ceva firesc ce se întâmplă.

Din acest moment voi sta la tv până a doua zi dimineaţă. Va fi cea mai lungă noapte pe care am trăit-o vreodată [deşi am făcut zeci de nopţi albe în adolescenţă], dar şi cea mai epuizantă, cea mai frumoasă şi cea mai grea.

Imaginile de la tv sunt fantastice. Îi văd pe Caramitru, Sergiu [Nicolaescu], Dinescu, Blandiana. Se face apel la armată să nu se tragă în oameni. Apare un cpt. ing. cu ochelari ce spune că armata este de partea poporului. Vorbesc toţi odată, rareori pe rând. Nu ştim ce să mai credem.

Se anunţă că se trage înspre tv; se face apel la mase să nu plece acasă, să vină şi alţi oameni ca să apere tv.

Între 16.30 şi 17.30 emisiunea se întrerupe. După reluare apar crainicii tv ce anunţă că a fost semnalat Ceauşescu. Apar fel de fel de oameni [la tv]; se transmite alternativ din studio şi de afară. Apar ofiţeri superiori care fac apel să nu se mai tragă. Apar Iliescu, Brucan ş.a. ce constituie Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Se fac apeluri la miliţie şi securitate [să nu tragă şi să fie de partea poporului].

Vine noaptea. Se arată [la TVR] focuri afară [se trage înspre TVR]

Dinescu vorbeşte din balcon. Focuri la ferestre. Imagini de la Palat […] Ştirile relaxante, de bucurie sunt tot mereu alternate cu cele proaste, despre noi atacuri. Cred că am aţipit puţin o oră spre ziuă, de la 5 la 6. Este o noapte pentru istorie […]

Sâmbătă, 23 decembrie

Se aud mereu împuşcături. Stăm cu toţii la tv [cadre şi soldaţi, în dormitoarele soldaţilor, unde s-au adus paturi pt cadre; unii şefi dormeau prin cancelarii sau birouri]. Deja suntem cu toţii convinşi că schimbarea e definitivă. Ne bucurăm la fiecare veste bună. Încep aprecierile la adresa fostului regim. La început mai greoai, din lipsă de antrenament, dar apoi tot mai tare. Treptat, termenii folosiţi devin puncte de pornire pt poante şi glume.

Seara, se dă la tv filmul ,,Ringul”. Nu am mai văzut un film de multă vreme. Nu am mai văzut la tv o mână sau un picior gol de femeie nici nu mai ştiu de când. Dar bucuria nu ţine mult, redacţia de ştiri, lingăii de la Telejurnal, sunt pe baricade. Privim, mai târziu, pe sârbi, dar nu ne bucurăm prea mult timp, tocmai a început un film, că se dă alarma. Suntem cu toţii dispuşi pe lângă gardul unităţii până la ziuă. Se vede un incendiu uriaş. Mereu pleacă rachete. Altele, de alt tip, trec puţin peste case şi se lasă spre Jiu, cu explozii puternice. Se zvoneşte că se trage în elicoptere cu terorişti. Se spune că sunt străini. Şi cred că aşa este [de fapt, au fost semnele unui război electronic; o uriaşă iluzie ca să credem că se trage în terorişti: la Craiova nu a existat nici un singur terorist].

Duminică, 24 dec

Din nou atacuri alternate cu perioade de linişte. În ţară se trage mereu. Imagini de groază din Capitală, Timişoara, Sibiu etc. La ora 1 noaptea aşteptăm iar să fim atacaţi [am fost din nou postaţi în jurul unităţii, tot în interior], şi stăm de pază până la ora 4. Nu am fost atacaţi, deşi focuri se aud mereu înspre Valea Roşie [cartier în care se afla sediul unei divizii]; mergem la culcare.

Luni, 25 dec

Se anunţă arestarea dictatorului Ceauşescu [ţin minte cu ce urale şi aplauze s-a primit vestea!]; apoi judecarea. Se dă un film, fără sonor, al procesului [toată ziua a fost de o mare emoţie, mai ales că era primul Crăciun din viaţa noastră]. Noaptea se anunţă filmul sonor; se face ora 5 şi nu se mai difuzează. Cred că este o mişcare tactică, de a-i opri pe terorişti.

Marţi, 26 decembrie

Se dau primele decrete ale CFSN; se abrogă reglementări aberante date de Ceauşescu. Democraţia începe să se contureze, şi odată cu ea şi libertatea noastră. Revoluţia trebuia să se înfăptuiască măcar pentru asta.

Mai multe articole pe blogul lui Adrian Niță.

Comentează

Sîmburi

- 1981 -

Seri de vară, inubliabile seri de vară sub salcie.

Sub salcie se petreceau lucrurile.

În serile lungi, cînd se mai risipea căldura, cînd se mai închega întunericul, atunci se adunau şoaptele, din guri ele curgeau misterioase, spunînd ocolind, arătînd ascunzînd. Atunci şi acolo, la adăpostul întunericului, fals adăpost, căci în beznă şoapta se aude mai limpede, atunci şi acolo se spuneau nespusele, se auzeau neauzitele, se desfăşurau încîlcitele. Larg deschise, deasupra salciei, ferestrele luminate ale bucătăriilor, urechile părinţilor, sfîrîitul trist al tigăilor, iar sub salcie copiii, mici, măricei, în pantaloni scurţi, în rochiţe, şi adolescenţii care pe toate le ştiu, pe unele le spun, cocoţaţi regeşte pe spătarul băncii, cu bascheţii aşezaţi acolo unde au stat ziua fundurile bătrînilor, iar din gurile tinerilor scăpînd acele cuvinte de neînţeles pentru cei mici, cei mici cu ochi mari, cei mici cu urechioare translucide, care atît de clar aud, care atît de rotund văd, care adună acolo neînţelesul, dincolo de urechioarele lor translucide, depozitînd tainele pentru mai tîrziu. Printre ei, Alexandra, 9 ani, frunte înaltă.

– Nici doamna Popescu n-are copii, dar ea n-aruncă cu apă pe noi, ca doamna Banu.

– A avut unul, dar l-a dat afară.

Priviri, foşnete, linişte.

Romania Unrest 1989Şi Alexandra învaţă, înspăimîntată de ce aude şi mai ales de liniştea de după, că sub nici o formă nu trebuie să fii dat afară, poate că din clasă, poate că din casă, fiindcă atunci s-ar putea să dispari pentru totdeauna, aşa cum a dispărut misteriosul copil al doamnei Popescu, cel despre care uite-n ce şoaptă se vorbeşte si uite cum se tace, copilul pe care nimeni nu l-a văzut niciodată, poate că acum rătăceşte în zdrenţe şi flămînd pe undeva, pe străzi, un fel de Cuore. Şi Alexandra vede, dacă se uită dincolo de gura strînsă a surorii mai mari, dincolo de bărbia ei lăsată în piept, printre crengile salciei, coperta lui „Cuore – Inimă de copil” şi tare se întristează. Dar imaginea copertei se dizolvă iute, fiindcă acum copiii mari rîd de Scheletovici, domnul Scheletovici de la scara B, Mădălin s-a ridicat în picioare şi îi imită mersul bălăbănit, Laurenţiu s-a ridicat şi el şi îl imită pe Mădălin, imaginea copertei e dusă, dar rămîne taina, o taină de învîrtit cînd mergi cu bicicleta pe asfaltul fierbinte, a doua zi, cînd dintre toate cuvintele de sub salcie rămîn doar acestea: l-a dat afară, l-a dat afară.

Altădată, la apropierea apusului, o cucuvea ţipînd, tot ţipînd, şi o mînă întinsă încolo, înspre locul unde stă ea şi jeleşte, uite-o pe acoperişul şcolii de lîngă bloc, toate feţele înălţîndu-se într-acolo şi pasărea poticnindu-se pentru o clipă, de parcă ar şti că a fost dibuită, şi-apoi iarăşi jelindu-se prelung. O piatră zboară, huş de-aci, pocitania naibii, burta albă a păsării mult deasupra capetelor, tăind în două cerul şi legenda, legendă care nu poate fi adevărată, măi fraierilor, o pasăre e o pasăre şi atît. Brrr…

Şi apoi, seara şi mai tîrziu, sub salcie, copiii cu răsuflarea tăiată ascultînd răsuflarea greoaie care răzbate printre ferestrele întredeschise de la parter. Acolo, în apartamentul numărul unu, moare mama lui Laurenţiu, ultimele suflări se aud limpede, greoaie, limpede, greoaie, toată lumea tace şi ascultă, cineva spune cuvîntul horcăit şi-apoi se face linişte de tot, cineva iese din casă şi spune că gata, mama lui Laurenţiu a murit. Dar mama lui Laurenţiu e şi mama Getuţei. Getuţa e o fetiţă grăsuţă, cu ochi verzi incredibil de mari, ea nu prea stă sub salcie, şi prin urmare lacrimile ei vor fi nemaipomenite, nemaipomenit de mari, nemaipomenit de ascunse.

Altădată, altă mamă dispare peste noapte. Mama lui Mădălin de la etajul trei dispare, Mădălin rămîne fără mamă peste noapte. Pînă ieri, Mădălin era fiul unei doctoriţe, azi Mădălin nici nu mai poate vorbi despre mama lui, fiindcă mama lui a dispărut deodată şi-n taină, nimeni n-a văzut cum, nimeni n-a văzut cînd, dar se ştie, toată lumea ştie, şi se şopteşte sub salcie că e în puşcărie fiindcă a dat afară un copil, nişte copii, alţi copii, iar despre asta nu se prea poate vorbi. Dar se şopteşte, se tot şopteşte. Din şoapte, mult după ce ele se sting, rămîne în urmă, ca o vibraţie joasă undeva în burţile goale ale copiilor, cuvîntul puşcărie. Apoi vor fi ani mulţi de tăcere, după care deodată, într-o zi pe la prînz, o maşină va opri la scara C şi din ea va coborî o femeie cenuşie, o umbră.

Romania Unrest 1989 Iar altădată, pe şoseaua care urcă înspre pădure, Alexandra rămîne cu îngheţata de zmeură în mîna dreaptă şi cu plasa goală în stînga, cu capul rotit ca o pasăre uitîndu-se la convoiul care se apropie. Alexandra a mai văzut înmormîntări. Fiindcă uneori oamenii ies la ferestrele blocului şi se uită, unii ies din case aşa cum sînt, femeile în capot, bărbaţii în papuci din păr de cămilă, şi caută să afle cine e mortul, şi de ce a murit, unii chiar se apropie şi se uită la fotografia mare prinsă pe covorul cu modele colorate în partea din faţă a remorcii, lîngă care plînge o soţie, sau o mamă, sau un copil, şi atunci poate că recunosc un vechi cunoscut, pe cineva cu care or fi fost colegi, sau s-or fi intersectat pe la coadă la carne, sau la ulei, sau la lapte, uite, e domnul X, şi lumea şuşoteşte, fiecare are ceva de zis, de întrebat, de amintit, uneori se vede şi vîrful unui nas ca de ceară, uneori e şi o fanfară, iar fanfara ia ochii copiilor, trombonul străluceşte minunat, dar sunetul lui îţi coboară în stomac ca un tunet şi ştii că nu e voie să rîzi, orice-ar fi nu e voie să rîzi, fiindcă eşti apostrofat pe loc şi poate că iei şi una după ceafă. Dar înmormîntarea asta de astăzi e diferită, iar Alexandra, stînd pe trotuar, lîngă vitrina atelierului de reparat televizoare şi aparate de radio ştie asta fără să ştie nimic, şi a rămas ţintuită locului, aşa cum au rămas şi ceilalţi, aşteptînd convoiul să se apropie şi să treacă. Fiindcă prin faţa mortului nu ai voie să treci, şi nici să i-o iei înainte. Iar cînd se apropie, convoiul pluteşte lin, ca o corabie mută, cu pînzele negre fîlfîind coborîte, străbate marea de spectatori care deja şuşotesc, şuşotesc, şoaptele lor se propagă în valuri, înainte şi-napoi, o legănare de vorbe, adînci înnegurate şi superficiale spumoase, aşa cum sînt valurile, valuri spărgîndu-se de chipurile scobite ale rudelor şi întorcîndu-se-n mare, iarăşi sparte şi iarăşi întoarse în mare. Iar Alexandra aude şi sînt cuvinte pe care le aude pentru prima oară, deşi parcă le-ar şti, deşi parcă le-ar mai fi auzit cîndva. Păcat că n-a venit şi Cornelia, sora e mai mare cu patru ani şi ceva, ea pe toate le ştie.

Un dulce pîrîiaş roşu i se prelinge pe degete, iar ea nu duce mîna la gură, a învăţat nemişcarea acestor momente, ci îşi coboară doar gura încet, pe furiş, şi se curăţă cu limba, ca o pisică, o pisică la lecţia celor nouă vieţi, vieţi dispărînd una cîte una, pînă la ultima, aşa. Fiindcă în coşciug e o mireasă, o mireasă nespus de frumoasă, fiindcă e înclinat coşciugul care se tot duce încetişor pe drumul care urcă spre pădure, iar Alexandra a zărit-o, poate nu la fel de bine ca oamenii mari care vorbesc despre frumuseţe, dar mult mai bine decît a mai putut ea zări vreodată un mort. Mireasa stă cu mîinile încrucişate pe piept, iar pieptul e mic şi coborît, umerii sînt topiţi sub voalurile albe, doar fruntea e înaltă, şi albă, şi vîrfurile pantofilor arată înspre cer, tot albe şi ele. Şi sînt flori de jur împrejurul ei, în remorcă, şi e un covor ca întotdeauna pe peretele din faţă, iar acolo, dintre stinghiile negre, zîmbeşte o fată brunetă cu cordeluţă, cu sarafan şi emblemă, cu o hartă în spate. Iar în mulţime, pe cînd trece şi tot trece convoiul, se înţelege din ce în ce mai limpede şuşotitul, fata asta rămăsese gravidă, nu mai era nimic de făcut, ea n-a găsit nimic altceva de făcut, a făcut ceea ce fac atîtea altele, atunci cînd nu mai e nimic de făcut. Iar în urma convoiului, pe drum, printre firele şi petalele de crini şi de margarete şi de ochiul boului luate de vînt din remorca înclinată şi strivite de tălpi, rămîn mici monede, de cincisprezece bani, de douăzeci şi cinci de bani, de un leu şi de trei lei, zeci de sori de metal luminînd panglica îndoliată a asfaltului. Şi băieţei ageri se ivesc de nicăieri şi ciugulesc ca nişte păsăruici bănuţii aceştia, mai întîi pe cei mai mari, apoi şi pe ceilalţi, şi-i zornăie în palmele mici, şi chiuie mut, arătîndu-şi-i unul altuia, cine are mai mulţi. Şi un domn venerabil, aflat lîngă telefonul public, îl opreşte pe unul dintre ei şi îl trage deoparte şi îl roagă dacă poate să-i schimbe un leu în patru de douăzeci şi cinci. Şi convoiul e dus de-acum, ultimele batice negre dispar dincolo de coama înaltă a drumului, gata, au dispărut. Şi lumea se risipeşte, încă şuşotind, şi Alexandra pleacă şi ea, îngheţata s-a topit de tot, ea mai linge o dată şi o aruncă la primul coş, şi o porneşte înspre casă, cu mîna dreaptă umedă şi lipicioasă ţinută la depărtare de corp, ca să nu-şi murdărească rochiţa. Şi merge, şi fuge, şi ajunge la bloc, şi trece de salcie, şi nici bună ziua nu zice, şi urcă scările, şi sună cu stînga, şi mama răspunde mereu aşa de tîrziu, fetiţa aude limpede apa din bucătărie, şi apoi trilul vesel, şi sună iarăşi şi iarăşi, şi în sfîrşit uşa se deschide, şi Alexandra intră – „Ce-ai păţit?” – şi fetiţa arată mîna însîngerată, aruncă plasa pe jos – „N-ai luat bulion?” – şi fuge spre baie, izbucnind într-un plîns uscat – „Unde e, măi, bulionul?” – doar bărbie tremurîndă şi ochi împăienjeniţi, dar nici o lacrimă, şi nici un cuvînt, fiindcă cuvîntul gravidă nu e voie să-l spui, nu, nu e voie, şi e şi foarte, foarte mare ruşine.

 (Din volumul „Roşu, roşu, catifea”,

 Editura Casa de Pariuri Literare, 2012)

Mai multe articole pe blogul Veronicăi Niculescu 

Comentează

Cum am trăit (şi trăiesc) Revoluţia din 1989

Nu terminasem şcoala generală în decembrie 1989, dar am o percepţie personală asupra acelor evenimente dramatice şi pentru copilul care eram atunci. E o trăire pe care o experimentez cu intensitate în fiecare decembrie.

Unul dintre prietenii fratelui meu (cu şase ani mai mare) a fost împuşcat în seara de 21 decembrie 1989. Abia împlinise 19 ani. A supravieţuit, dar glonţul i-a afectat coloana vertebrală. Ţintuit pentru totdeauna într-un scaun cu rotile, tânărul s-a luptat cu o depresie din cauza căreia a avut, în decurs de un an, şase încercări de sinucidere. Pentru cei care se grăbesc să folosească lozinci, poate ar trebui să fiţi mai precauţi. Încercaţi să vă închipuiţi viaţa la 20 de ani cu un corp inert.

Şi tot eu răspund: categoric da. Să nu cădem în păcatul negării absolute. Sunt aspecte care s-au schimbat fundamental în bine în cei 25 de ani. Pentru celelalte, eu sunt de vină. Pentru că am realizat că într-o democraţie nu e suficient să votezi o dată la câţiva ani şi apoi să te lamentezi de pe margine. Când îţi alegi un reprezentant în Parlament îi urmăreşti activitatea, îl cauţi la birou, îl tragi la răspundere. Ieşi în stradă dacă e nevoie şi nu dansezi pinguinul. Nu mă pot plânge fără să mişc un deget, când pe fondul indiferenţei mele s-au strecurat în funcţii oameni mai mult decât îndoielnici.Trec peste operaţiile nenumărate, peste complicaţiile ulterioare…. De fiecare dată când ne vedeam, intuiam pe buzele lui întrebarea rămasă nerostită: a meritat? Ne-am revăzut recent, discutând despre modul în care o mână de derbedei devalizează această ţară de 25 de ani şi întrebarea a revenit în mintea mea. Subliniez că el nu a vorbit niciodată în aceşti termeni. Dilema îmi aparţine.

Asta e lecţia mea din tragedia acestui om. Pe de altă parte, în fiecare decembrie îl văd din ce în ce mai îmbătrânit, la fel de absent şi mi se strânge inima.

Mai multe articole pe blogul lui Manuel Stănescu

Comentează