Pentru  mine era foarte clar. Căutam orice mijloc, orice ocazie pentru a evada din România. Pe 6 decembrie 1989  împlinisem 22 de ani. Perspectiva de a trăi o viaţă în acea Românie mă panica, mă dispera. Nu mă vedeam membră de partid, nici la şedinţele de partid şi nici la defilări de 23 august.

revolutie_1Primul semn că Dumnezeu mă ajuta  a fost pe  6 august 1989. Eram pe litoral, în concediu căci eram o tânără angajată desenator tehnic la un institut de cercetări, eşuasem în încercările mele de a intra la Universitate şi sincer vorbind mă simţeam mult mai fericită câştigându-mi salariul. Eram „pe picioarele mele”. Aşa că am plecat  pe litoral, în inconştienţa mea, mă gândeam că poate reuşeam să ajung pe un vapor. Zilnic îmi făceam tot felul de scenarii. Era planul meu secret, pe care doar Meme, draga mea bunică îl ştia, dar care a plecat cu el dincolo, pe 27 martie 1989. Ştia că vreau să fug din ţară şi mă încuraja.

Pe 6 august am avut un accident pe plajă, un tânăr a intrat pur şi simplu cu bicicleta în picioarele mele….şi astfel am ajuns la spitalul din Mangalia, operată, dar dincolo de orice durere eram fericită. De ce? Pe 23 august urma să particip la defilarea de groază, de care nu ştiam cum să scap. Dar m-a scăpat Divinitatea.  Am revenit la Bucureşti, m-am dus la muncă, târând după mine piciorul operat şi l-am anunţat pe şeful meu că nu pot să merg la  defilare. Sigur că în cel mai scurt timp m-am  trezit cu doi tovarăşi care pur si simplu m-au pus să le arăt piciorul, operaţia tot… Şi le-am arătat. S-au convins că nu era o făcătură şi m-au lăsat în pace. I-am mulţumit lui Dumnezeu, deşi aveam dureri mari şi un picior cât şapte la un loc. Dar nu mai conta. Puteam să gândesc mai departe la planul meu.

Toamna lui 89 cu tot cu Congres a trecut atât de greu şi nimic nu mi se lega. Am renunţat la orice pregătire pentru facultate şi pândeam ca pisica o ocazie să o tai de aici, pe orice cale. În decembrie 89, pe data de 21 mă duceam la spitalul de Oftalmologie, la un tratament pe care îl urmam pentru o infecţie ciudată, oculară. Eram cu un ochi acoperit, nu vedeam mai nimic, am ieşit din spital după tratament când aveam o durere de cap uriaşă şi ameţeam puternic. Când am ieşit în stradă am simţit că eram într-o altă lume. Oamenii alergau speriaţi, tablourile cu Ceauşescu erau pe jos, călcate în picioare şi un zgomot uriaş care mă tulbura. Nu înţelegeam nimic din ce se petrecea. Am încercat să întreb dar lumea nu se oprea să spună nimic. Toţi erau îngroziţi şi am auzit un glas, de undeva care  striga  că se trage. Cum adică se trage? Nu înţelegeam ce înseamnă. Nu puteam fugi că nu vedeam nimic, mergeam ţinându-mă de garduri şi de zidurile caselor, am ajuns pe la Grădina Icoanei şi de acolo s-a făcut linişte. Am crezut pentru moment că am avut o halucinaţie din pricina tratamentului ocular. M-am sprijinit de un zid căci  durerea de cap mă secera şi atunci s-a apropiat de mine o femeie, m-a susţinut de braţ şi m-a întrebat dacă am păţit ceva, dacă vin de la manifestaţie din centru. De la ea am aflat ce se întâmplase. Într-un final am ajuns acasă şi i-am spus mamei că se apropie sfârşitul. Eram doar un copil crescut cu urechea lipită de Europa Liberă, nepoata unui membru al Partidului Ţărănist (despre care puteţi afla mai multe de pe blogul meu antoanetabanu.blogspot.com) şi ştiam istoria adevărată a României din ce îmi spusese Meme. Nu credeam nimic din manualul de istorie. Dar mai ştiam că trebuie să tac dacă vreau ca ai mei să fie liberi. Aşa  am făcut. A urmat o noapte de groază. Deschideam fereastra şi auzeam un murmur care invada cerul întunecat, luminat la un moment dat de focuri de armă. Nu mai reuşeam să prindem Europa Liberă.

Romania Unrest 1989Ce regret azi este că nu am avut curajul atunci să mă duc în stradă, la Universitate, la Teatrul Naţional. M-am gândit că nu pot să o las pe mama singură. Joi, 21 decembrie, a fost pentru mine ziua în care a început o luptă fără egal cu….LIBERTATEA.  De ce?

Pe  22 decembrie după fuga familiei Ceauşescu şi eu şi mama ne întrebam, plângând de fericire, ce vom face cu atâta libertate? Eu am ştiut ce să fac cu ea. Am respectat-o şi am luptat pentru ea, la nivel personal, fără să o pierd. Azi sunt specialist în comunicare şi blogger. Am trecut prin foarte multe, am construit cu greu ceva cu viaţa mea, pentru că mi-am păstrat libertatea. După 25 de ani, în această toamnă mi-a revenit gândul de a pleca din ţară, în cazul în care alegerile prezidenţiale ar fi confirmat sondajele din septembrie.

Azi, dl. Klaus Iohannis, pe care l-a votat cu tot sufletul, devine Preşedintele României. Îmi doresc să nu mai trăiesc iar sentimentul de a fugi din România. Sper!

Comenteaza