Era 21 decembrie, pe la ora 14.30, eram la serviciu si priveam la televizor mitingul, injurand printre dinti,  dupa ce aflasem, pe soptite ori nu, de Revolutia inceputa la Timisoara.  Comentasem, sulduisem  printre dinti pe „marele carmaci” si ne gandeam cu voce tare de ce nimeni de la mitingul ala nu indrazneste ceva, pentru  ca TOTI gandeam la fel – sistemul ala trebuia sa moara! Era prea mult!

Romania Unrest 1989Vuietul aparut la adunare, si mai apoi vestea ca in oras se intampla ceva, ne-a facut sa plecam intr-acolo, din Piata Dorobani, de la Lupoaica (pe atunci monumental era asezat in parcul din mijlocul pietei) cu autobuzul, ce parca nu mai ajungea. Am coborat pe Dorobanti, la ASE, pentru ca numai pana acolo mai mergea si ne-am indreptat pe jos spre Piata Romana incercand sa ajungem la Universitate pe stradute laturalnice.

Acolo, cu spatele spre Piata Universitatii, doua randuri  de soldati comandati de doi ofiteri, aveau ca suport in spatele lor, cateva TAB-uri. Ochii ofiterilor scanteiau  impietriti, iar atitudinea lor nu prevestea nimic bun.

Drumul spre Piata Universitatii, tinta noastra, era blocat si nu puteam trece.

In piata, nu mai mult 100 de tineri scandau din tot sufletul, cu patima si ura: „Jos Ceausescu!”.  Doi-trei indivizi, dintre care pe unul l-am recunoscut – mi-era coleg de serviciu – animau grupul (ani mai tarziu l-am intrebat daca si-a luat carnet de revolutionar. „Da-i in ma-sa ca nu d-aia am iesit eu la Revolutie!”, mi-a raspuns). Ce curaj are omul asta , ma gandeam in acel moment. Ce va face maine daca Ceausescu nu pica? Ce ne vom face?

De jur-imprejurul pietei, pe trotuare, probabil de cinci ori mai multi oameni  decat cei din centru (l-am recunoscut pe celebrul pe atunci Liviu Tudor-Samuila, realiza Albumul Duminical  la TVR), priveau la noi, nestiind daca sa ni se alature ori nu,  probabil cu teama de ceea ce banuiau ca va urma. Ii chemam in centru, langa noi – putin veneau. Ii injuram in gand pentru slabiciune. Aveam 26 de ani, nu-mi pasa, si-l uram cu patima pe Ceausescu.  Am mai  scandat o vreme.

Un timp nu s-a intamplat nimic, noi urlam, soldatii se uitau la noi cu o privire de fiara haituta, sfasiati probabil intre datorie si ceea ce simteau in sufletele lor. Ofiterii faceau ture de la un soldat la altul, probabil indarjindu-i, intaratandu-i, cerandu-le sa le respecte ordinele. Tin minte ca aveau uniforme kaki, de armata, si nu de Securitate.

Ce mi-aduc perfect aminte, si la vremea respectiva parca nu m-a pus prea tare pe ganduri, e ca doi tipi, tineri, pe la 25 de ani, ce stateau langa mine (la vremea respectiva m-am gandit ca erau student straini   si-mi parea bine ca erau solidari cu noi, ceea ce ma bucura teribil!) strigau „Jos Ceausescu” cu un teribil accent strain.  Mai tarziu aveam sa-mi pun intrebari despre „studenti” astia, negasind vreodata un raspuns satisfacator.

Intr-unul dintre blocuri, la un etaj superior,  umbla zvonul ca cineva ne filma ca sa fim ulterior recunoscuti si arestati. Numai la gandul asta si-ti ingheta sangele in vine, stiind ce putea face Securitatea daca intrai pe mana ei. Ce mai conta ? Eram tineri si indarjiti.

Ne doream prea mult caderea lui Ceuasecu! N-am plecat. Parca nici frica nu-mi mai era!

Romania       Revolt       People    1989La vreo ora si ceva, ragusisem deja, aproape se intunecase, dinspre Piata Victoriei au aparut in viteaza vreo 4-5 dube albastre ce au inceput sa dea, in viteza si paralel, ture in piata, parca incercand sa ne calce. Pe vremea aia in centrul Pietei Romane era un soclu imens ce urma sa fie , probabil, baza vreunei statui.

Faceau ture dupa ture si noi fugeam printre ele sa nu fim calcati. Au rasfirat demonstrantii, moment in care soldatii au rupt randurile si au inceput sa ne alerge. Am fugit impreuna cu colegii mei pe Caderea Bastiliei, pe langa ASE si ne-am ascuns intr-o curte, pe stanga, langa Centrul Militar al sectorului 1. Nu ne-au prins.

Un pic mai tarziu, pe Magheru si in Piata incepea sa se traga si sa moara primii oameni.

A doua zi eram la Televiziune, iar Revolutia se infaptuise.

Asa a inceput Revolutia Mea si sunt mandru sa le spun copiilor mei ca inca din primele ei momente, AM FOST ACOLO !

Daca, insa, ceea ce am nazuit atunci, am si primit, e o alta poveste.

Comenteaza