Intrăm în săptămâna în care aniversăm Revoluţia Română şi îi comemorăm morţii. În săptămâna în care ne mai dăm o dată seama că în decembrie 2014 nu ştim sau credem că nu ştim substanţial mai mult despre ceea ce s-a întâmplat în România în decembrie 1989 decât ştiam în urmă cu 25 de ani.

Continuăm să ne întrebăm dacă a fost revoluţia sau lovitură de stat, dacă în ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 în România Moscova a avut vreo implicare, alta decât una simbolică, sau dacă respectiva implicare a fost atât de profundă încât a transformat-o într-un veritabil sponsor, cel puţin moral dacă nu chiar material al evenimentelor. Dacă FSN a existat înainte de 22 decembrie ori s-a coagulat după fuga lui Nicolae Ceauşescu de pe acoperişul Comitetului Central. Recurgem din nou la cifre, dându-ne seama că nu am scăpat nici azi de blestemăţia comunistă ce transformase oamenii în cifre şi mai constatăm o dată, la fel de miraţi, la fel de revoltaţi ca în ianuarie 1990 că între 17 şi 22 decembrie la prânz au fost ucise 162 de persoane şi alte 1 101 au fost rănite, iar după evacuarea lui Ceauşescu, în 22 decembrie, ora 12:06, şi până în 10 ianuarie 1990 au fost ucise încă 942 de persoane, iar 2 251 au fost rănite. Facem calcule simple şi realizăm – a câta oară în aceşti 25 de ani?- că aproape de şase ori mai mulţi oameni au murit după răsturnarea lui Ceauşescu decât în zilele în care acesta încerca bezmetic şi criminal să rămână la putere şi să salveze comunismul. 

iliescu fsnNe reamintim de “după-amiaza cu prea multe întrebări” despre care scria Ion Cristoiu un substanţial eseu în pe atunci recent înfiinţatul săptămânal Expres, la 25 februarie 1990, dar şi că “iluziile nu au durat decât o lună”, aşa după cum observa Octavian Paler la 25 ianuarie 1990, într-un editorial publicat în România liberă. Ne aducem aminte şi cu cât entuziasm a fost primit Ion Iliescu în 22 decembrie la ora 14.45 în studioul 4 al Televiziunii, cum a fost huiduit acelaşi Ion Iliescu, când la ora 17.45, din balconul de acum fostului C.C. s-a adresat mulţimii cu apelativul “stimaţi tovarăşi” şi cum imediat după aceea s-a strigat “fără comunişti !” şi mai realizăm o dată că după această dorinţă cu valoare de sentinţă morală a oamenilor simpli ce au făcut cu adevărat Revoluţia au intrat în scenă “teroriştii”. Fapt care nu l-a împiedicat defel pe acelaşi Ion Iliescu să revină în acelaşi studio 4 pentru a da citire Comunicatului Frontului Salvării Naţionale.

Astăzi îl revedem tot pe dl. Iliescu participând, ici-colea, la simpozioane comemorative sau aniversare, nici nu ştim prea bine cum să le spunem, întrerupt, apostrofat şi acuzat la scenă deschisă de câte un tânăr săturat de minciunile cu asupra de măsură repetate. Îl mai vedem tot la televizor – a câta oară?- pe generalul Dan Voinea care, în repetate rânduri, din funcţiile oficiale deţinute în ultimii 25 de ani, ne-a tot promis “adevărul despre Revoluţie” şi care acum, la pensie fiind, nu ne poate livra decât nesfârşite serii de întrebări, reale sau doar simulate şi amărăciuni nu prea abil jucate.

Iar dacă România a patentat acum 25 de ani modelul “revoluţiei în direct”, un realizator de televiziune aşa cum este Cornel Mihalache, admirabil încăpăţânat să clarifice pe cont propriu aspectele cu adevărat ori doar ordonat obscure ale evenimentelor din decembrie 1989, ne-a mai arătat o dată, acum o săptămână, cât a manipulat şi cum a fost manipulată Televiziunea Română în acele zile şi nopţi. Zile şi nopţi în care parcă spre a mai amplifica puţin “carnavalul negru” din TVR un fost jurnalist al locului pe nume Teodor Brateş, care a scris mii de pagini despre Revoluţie, slujindu-se de ele spre a încerca mai degrabă să ascundă câteva adevăruri, a decis ca împuşcăturile de afară să fie contrapunctate de ciudata difuzare periodic întreruptă a filmului Ringul de Sergiu Nicolaescu.

În filmul Televiziunea Română la zidul Revoluţiei, Cornel Mihalache a inserat secvenţa în care dl. Brateş îi dă spre citire, în 23 decembrie 1989, la ora 10.30 dimineaţa, lui George Marinescu un comunicat pe care mai apoi mulţi, prea mulţi l-ar fi dorit uitat. Comunicatul în care era vorba despre promisiunea de sprijin militar din partea Ambasadei URSS la Bucureşti. Un sprijin pe care e cum nu se poate mai clar că ambasadorul Evghenii Tiajelnikov nu putea să îl făgăduiască de capul lui, ci în urma consultării cu şeful suprem, Mihail Sergheevici Gorbaciov.

Mihail Gorbaciov şi Ambasada URSS au fost două dintre marile, obsedantele leit-motive din zilele Revoluţiei. Nu doar când cu promisiunea de sprijin militar împotriva teroriştilor. În filmul lui Cornel Mihalache l-am văzut şi auzit pe actorul Ion Caramitru asigurând mulţimea din Piaţa Palatului că Gorbaciov “transmite salutările lui şi simpatia lui pentru Revoluţia Română.” Au lipsit însă din film cuvintele lui Ion Iliescu a cărui primă grijă a fost aceea de a anunţa că noii deţinători ai puterii au luat legătura cu Ambasada URSS spre a le spune celor de acolo “cine suntem şi ce vrem”.

Cuvinte în care s-ar putea să se afle măcar o parte din realitatea enigmelor Revoluţiei Române. Şi logica ei, acea logică a lui Ion Iliescu, a generalului Militaru “numit”, în cel mai bizar mod cu putinţă, la conducerea armatei de militarul rebel Mihai Lupoi care acum pretinde că nici nu ştia bine cine era ofiţerul superior trecut în rezervă de Ceauşescu din cauza legăturilor sale dovedite cu KGB-ul, de Virgil Măgureanu, ba chiar şi de Petre Roman şi de alţii asemenea lor.

Comunismul a fost instaurat în România din voinţa Moscovei. El nu putea fi reformat, aşa cum sperau românii în primele ore ale Revoluţiei, decât tot cu acordul ei. Comunismul nu putea să dispară în România doar fiindcă aşa doreau mulţimea, dar şi Doina Cornea, Ion Caramitru, Ana Blandiana sau Mircea Dinescu. Era nevoie în acest sens de acordul marelui frate. “Conexiunile Statului Român cu Moscova ţineau de însăşi esenţa sa”-observa Emil Hurezeanu într-un amplu eseu publicat la 14 iunie 1995 în 22 plus şi antologat în cartea Între câine şi lup (Biblioteca Apostrof, 1996). “Nici capii armatei, nici Securitatea n-ar fi acceptat victoria străzii revoltate dacă, prin nou instalata echipă la putere, n-ar fi existat garanţii de relativă continuitate a aparatului de putere, în condiţii de relativă impunitate, precum şi, mai ales, un acord de principiu al Moscovei în privinţa noilor lideri. ”

Să ne mai mire atunci că noii lideri au dat fuga la telefon spre a spune Moscovei cine sunt şi ce vreau? Că au vrut să îi rămână fideli acesteia şi “amici ai URSS” semnând un nou Tratat de prietenie şi asistenţă mutuală cu o ţară pe care toţi analiştii politici serioşi o diagnosticaseră ca muribundă? Că în august 1991 Ion Iliescu a asumat, în mod implicit, includerea României într-o sferă de securitate sovietică? Că în iulie 1993, generalul Dumitru Cioflină, şeful Marelui Stat Major al Armatei, declara, la întoarcerea sa de la Moscova, că “România nu va avea relaţii mai strânse cu NATO decât cu Federaţia Rusă”? Sau că România a fost ultima ţară din Blocul răsăritean care a încheiat relaţii diplomatice cu NATO şi tot ultima care să ceară abrogarea Pactului de la Varşovia?

Reamintindu-ne toate acestea ne e mai clar, cred, sensul acelui “cine suntem şi ce vrem”. Şi nici Revoluţia Română nu ne mai apare chiar atât de încâlcită.

Mai multe articole pe blogul lui Mircea Morariu.

Comenteaza