Nu terminasem şcoala generală în decembrie 1989, dar am o percepţie personală asupra acelor evenimente dramatice şi pentru copilul care eram atunci. E o trăire pe care o experimentez cu intensitate în fiecare decembrie.

Unul dintre prietenii fratelui meu (cu şase ani mai mare) a fost împuşcat în seara de 21 decembrie 1989. Abia împlinise 19 ani. A supravieţuit, dar glonţul i-a afectat coloana vertebrală. Ţintuit pentru totdeauna într-un scaun cu rotile, tânărul s-a luptat cu o depresie din cauza căreia a avut, în decurs de un an, şase încercări de sinucidere. Pentru cei care se grăbesc să folosească lozinci, poate ar trebui să fiţi mai precauţi. Încercaţi să vă închipuiţi viaţa la 20 de ani cu un corp inert.

Şi tot eu răspund: categoric da. Să nu cădem în păcatul negării absolute. Sunt aspecte care s-au schimbat fundamental în bine în cei 25 de ani. Pentru celelalte, eu sunt de vină. Pentru că am realizat că într-o democraţie nu e suficient să votezi o dată la câţiva ani şi apoi să te lamentezi de pe margine. Când îţi alegi un reprezentant în Parlament îi urmăreşti activitatea, îl cauţi la birou, îl tragi la răspundere. Ieşi în stradă dacă e nevoie şi nu dansezi pinguinul. Nu mă pot plânge fără să mişc un deget, când pe fondul indiferenţei mele s-au strecurat în funcţii oameni mai mult decât îndoielnici.Trec peste operaţiile nenumărate, peste complicaţiile ulterioare…. De fiecare dată când ne vedeam, intuiam pe buzele lui întrebarea rămasă nerostită: a meritat? Ne-am revăzut recent, discutând despre modul în care o mână de derbedei devalizează această ţară de 25 de ani şi întrebarea a revenit în mintea mea. Subliniez că el nu a vorbit niciodată în aceşti termeni. Dilema îmi aparţine.

Asta e lecţia mea din tragedia acestui om. Pe de altă parte, în fiecare decembrie îl văd din ce în ce mai îmbătrânit, la fel de absent şi mi se strânge inima.

Mai multe articole pe blogul lui Manuel Stănescu

Comenteaza