Deja se discuta aproape la liber despre situatia din URSS si schimbarile incepute de catre Gorbaciov,din Polonia si celelalte tari socialiste. As putea spune ca se simtea in aer un murmur, o soapta. Aveam 27 de ani si lucram in Bucuresti intr-o fabrica de tancuri, avand sefi cadre militare, care parca se sfiau sa ne deranjeze dupa ce se aflase ce se intampla la Timisoara.

Sentimentele erau contradictorii, pe de o parte speram ca schimbarile din Europa sa se intample si la noi, pe de alta eram cuprinsi de dezamagire cand am auzit cuvantarea lui Ceausescu in care se ,,infiera” amestecul ,,imperialistilor” si al elementelor destabilizatoare in treburile interne ale Romaniei, cand se vorbea de grupuri de golani ce distrug bunurile poporului, parca presimtind ca vor fi luate masuri de forta.

Si a venit ziua de 21.12.1989. Eram schimbul doi, deja stiam de adunarea de la palat si desi eram imbracati de lucru nimeni nu facea nimic. Toti stateam si faceam presupuneri, sperante.

Asta era situatia cand, dintr-o data, secretarii de partid ne-au adunat pe toti si foarte pe scurt ni sa spus ca trebuie sa mergem in Piata Universitatii sa strangem geamurile vitrinelor devalizate de catre golani si sa aranjam straturile de flori. – in decembrie – calcate in picioare. Pentru asta era nevoie sa fim imbracati in garzi patriotice si sa ni se dea „lopetica mica de infanterie”, altfel nu se putea.

Sunt convins ca a fost o intrunire prealabila in care toti acesti activisti au fost pregatiti in asa fel incat sa ni se transmita progresiv adevaratul scop al prezentei noastre in Piata, fiindca din cand in cand ni se spunea ce distrugeri au facut indivizii care cine stie in slujba cui sunt si cam ce ar trebui noi sa le facem – culmea e ca incepuse sa dea roade. Cativa colegi chiar erau infierbantati si invarteau lopetica amenintator (probabil acum voteaza PSD-ul cu speranta).

La un moment dat, comandantul garzilor, in fata coloanei, a facut greseala sa intrebe daca cineva nu poate merge din diferite motive „la lupta”. In acest moment am realizat ca pot scapa de perspectiva unei lupte cu cei ce voiau ce voiam si eu, asa ca am iesit din coloana si am spus ca eu nu pot merge pe motiv ca trebuie sa-mi iau sotia de la serviciu. Majoritatea au inceput sa rada neintelegand momentul, insa chiar mi s-a spus ca pot pleca. Cel mai probabil, comandantul respective (un colonel in rezerva) nu voia oameni nehotarati sau care prezentau riscul nesupunerii, asa ca a intrebat daca mai este cineva care nu poate merge si in acel moment au inceput mai multi sa spuna ca nu pot merge. Din ce in ce mai multi pina ce un activist, un secretar PCR, probabil intuind ca toti se vor retrage, ne-a bagat pe toti in coloana – greseala lui. Spun greseala lui fiindca ce a urmat a schimbat total scopul lor initial. Ajunsi in fata magazinului Unirea, am fost adunati cateva mii de ,,oameni ai muncii” din uzinele 23 august, republica IMGB, masini unelte, ior, pregatiti sa ,,le dam la cap” agentilor straini ce distrug avutul poporului. Nu stiu daca cineva si-a pus intrebarea ce se intampla daca noi am fi ajuns la Universitate, si mai era doar mai putin de un km.

Deja TAB-urile si masinile blindate ale Securitatii fusesera oprite sa mai circule pe bulevard, in asa fel incat noi sa ne putem deplasa catre Universitate, prinzand demonstrantii intre coloana de garzi si trupele de scutieri.

Noi, cei de la fabrica de tancuri, eram in primul rand si deja ne aflam aproape la iesirea din pasajul de la Unirea, mai aveam cam 5-6 sute de metri si efectiv eram impinsi de catre secretarii PCR inainte, acestia aflandu-se in mijlocul fiecarei grupe.

Pe trotuare erau cateva zeci de oameni care spuneau:,,sunteti fratii nostri,unde mergeti?”. Si in acel moment am inteles ca nu mai pot merge un pas inainte. Impreuna cu un coleg, Mazilu cred ca il chema, am inceput sa le spunem acestora sa intre (ei fiind imbracati in civil) printre randurile noastre.

Desi initial le-a fost frica, la insistentele noastre, spunandu-le ca si noi suntem muncitori, nu trupe militare, au inceput sa intre printre randurile noastre creand astfel o degringolada si posibilitatea ca ceilalti colegi ai nostri sa fuga fara ca secretarii sa vada cine si ce (fiindca teama mare era ca ulterior, in caz ca Ceausescu nu cadea, sa fie persecutati de catre partid).

A fost nevoie de aceasta scanteie ca toti cei cateva mii de oameni – cred ca depaseam zece mii – sa creeze o busculada, fiecare fugind din coloana.

Increderea liderilor comunisti ca muncitorii marilor platforme industriale isi vor ucide semenii, avand ulterior scuza ca poporul si-a aparat valorile, le-a fost oarecum fatala.

Era aproximativ oara 18 si deja multi dintre cei ce fusesera adusi sa ,,dea la cap” golanilor s-au alaturat acestora, printre ei si eu, ceilalti au mers si chiar involuntar, au spus tuturor ce se intampla pregatind a doua zi – ziua de 22.

Sangele pe care l-am vazut pe trotoarul de la Coltea, apoi la statui, nu-mi iese din memorie nici acum si daca cineva poate spune ca regreta acele vremuri, cele de pana in 89, este bolnav de obedienta si nu numai.

Celelalte zile de asa-zisa Revolutie, vazute dintr-o perspectiva ulterioara, mi-au lasat un gust amar realizand ca tot ce sa intamplat, mai ales dupa impuscarea lui Ceausescu, a fost doar o manipulare a multimii pentru justificarea acapararii puterii de esalonul doi.

Inca din dupa-amiaza de 22 am intrat in palat in cautare de ,,teroristi” si am realizat ca se trage degeaba in pereti, fiind in situatia de a fi impuscat de catre o echipa de trei military. Doar datorita echilibrului emotional extraordinar a militarului ce a indreptat arma inspre mine sunt in viata.

Probabil atunci s-ar fi spus ca militarii au impuscat un terorist ce se ascundea in palat, iar ulterior eu as fi fost declarat erou revolutionar si familia mea ar fi beneficiat material din aceasta cauza.
Poate tocmai din acest motiv nu am dorit niciodata sa obtin asa-zisul certificat de revolutionar dupa care au alergat toti oportunistii.

Chiar si acum sunt oarecum scarbit de toti cei ce aclama eroismul si rolul covarsitor jucat in ,,Revolutie”,de unul precum Petre Roman sau Iliescu ce-si atribuie merite cu toate ca ei reprezinta in cel mai pur mod regimul pe care il blamam acum.

Comenteaza