Mă apropiam de sfârșitul romanului, îmi scosesem ochelarii, îmi aprinsesem o tigară și priveam în gol, încercând să înțeleg cât de vinovat putea fi Nehliudov pentru ceea ce i se întâmplase Katiusei.

Gândeam că citind românul Învierea pentru a doua oară, după 10 ani, ar fi trebuit deja să deslușesc motivul încrâncenării cu care Katiusa refuză toate încercările lui Nehliudov de a o salva.

Atunci a sunat telefonul și-am auzit vocea tremurătoare a nevestei:

– Omule, când vii acasă ?

– Păi tu nu știi, scumpo? Mâine dimineață, pe la vreo opt (șantierul intrase în conservare până pe 15 ianuarie și era ziua în care, prin tragere la sorți, picasem ofițer de serviciu). Dar care-i baiul?

– N-ai deschis televizorul?

– Nu. Citesc.

– Deschide-l (îmi zise tot cu glasul tremurând). Rămân la telefon.

L-am deschis și am înțeles într-o clipă.

– Scumpo, ține copiii în casă și nu te speria.

– Tu nu vii ?

– N-am cum să părăsesc șantierul. Mai ales în condițiile astea. Dar stai liniștită că nu se întâmplă nimic rău. Îl alungă pe Ceașcă!

Am închis. I-am pus semn la carte și am închis-o și pe ea. Am chemat portarul în birou, i-am spus ce se întâmplă și l-am avertizat să fie cu ochii-n patru. Și să nu cumva să-l găsească cineva dormind, dacă vine vreun control. Apoi am sunat ofițerul de serviciu de la Trust.

– Ai auzit Nelule..?

– Păi cum să n-aud ? Ce, eu fac ofițer de serviciu la dracu-n praznic, ca tine? Ha..ha..ha..! (Sediul Trustului era aprope de centrul Iașului)

– Și pe mine când aveai de gând să mă suni, budană cu trăscău ce ești?

– Hi..hi..hi..! Adicătelea ai fi și tu vreo dameza mișto tare, și trebuie să te sun ca să-ți dau vreo întâlnire. Da’ m-ai mirosit, așa-i?

– Păi dacă te-ai trotilat cu poșircă aia din sfeclă cu care te aprovizionează socru-tu de sărbători, puți și prin telefon! Băi Nelule, uneori când mă gândesc la ține, îmi trece prin minte că unii fraieri trebuie să facă neapărat o facultate ca să-și bată joc de viață lor! Dacă vine vreun control și te găsește rangă, nu te-ai nenorocit?

– Stai cuminte că am pus dopul deja! M-a speriat șeful ăla mare, că m-a sunat și mi-a spus că indiferent cine vine și cere cheia la la subsol unde avem armele pentru gărzi, să nu i-o dau! Și să nu plec de lângă telefon.

– Bine. Ce-i prin centru?

– Păi ce să fie? Merg o grămadă de oameni către Consiliul Județean, ca la defilare. Pe mijlocul străzii! Și nu-i niciun milițian. Tare, nu ?

Ne-am luat la revedere și am închis. Peste noapte am auzit scurte focuri de armă dinspre depozitul de muniții aflat în apropiere. Mi-am adus aminte de armată și am fost sigur că vreun militar din gardă, speriat fiind, a tras după liberare. Pentru că în Iași nu se anunțase existența teroristilor lui Iliescu. Și m-am trezind zîmbind, gândind-mă că militarul ăla, probabil instruit la Canal sau în agricultură, se poate pricopsi și cu vreo cinci zile de permisie, pentru bravura lui.

Când am ajuns dimineața acasă, copiii chiar că dormeau ca niște îngerași. Nevastă-mea însă nu închisese un ochi toată noaptea și mă aștepta cu „nechezolul” încă fierbinte, în ibric.

– Ce-o să se-ntâmple, Andu? Cineva îi împușcă pe oamenii ăia de la București. Ce-o să fie cu noi..?

Am privit-o mai atent. Era răvășită de nesomn și speriată. Avea o frumusețe aparte, așa… obosită și îngrijorată. Brusc, parcă mi-a devenit și mai dragă.

– Știu, scumpo. Păcat de oamenii ăia. Așa-i! Însă la noi în Iași e calm. Și dacă-l găsesc pe Ceaușescu, cred că treburile se vor calma în toată țara. Și va fi bine. Mai rău nu va fi în niciun caz. Poate doar pentru nevestele și copiii celor împușcați. Săracii. S-au sculat și copiii. Încă în pijămăluțe, după ce s-au spălat pe ochi și pe dinți, i-a chemat maică-sa la masă. Pentru ei, nu se întâmplase nimic. Pe la vreo patru după-amiaza, îmi sună la ușă un vecin de la partier. O lepră de om pe care nu-l înghițea niciun vecin. Un ratat care fusese dat afară de la o autobază de autobuze din cauza băuturii. Un nimic de om pe care-l lăsase și nevasta și pe care-l bătusem de două ori în interval de șase luni, pentru că, beat fiind, îmi speriase fata strâmbându-se, înjurând-o, amenințând-o și țipând la ea, de-aiurea. La fel vorbise și înjurase și cu nevastă-mea, când îi atrăsese atenția să nu se mai lege de copiii noștri. Nu-l bătusem când era beat. Ci când era treaz și pentru că se rățoia și la mine.

Sarbu-la-RevolutieI-am deschis usa și când m-am uitat la el, tot beat era. Numai că avea o banderolă tricoloră pe braț. M-am gândit că poate a început să-i placă și abia așteptam să înceapă iar cu înjurăturile. Când-colo, secătura era numai… miere: „Să trăiți și la mulți ani dom’ Andu! Am venit la dvs. să va întreb dacă”. Pe scurt, tipul fusese în ziua aia la autobază, „poporul” autobazei făcuse o răzmerița pe-acolo și el ajunsese un fel de șef al unui front revoluționar. După ce udase cu colegii noile funcții, hotărâseră că-i musai să-l ajute pe tovarășul Iliescu, drept pentru care căutau voluntari pentru o excursie la București, gratis, cu două autobuze puse la dispoziție de… frontul autobazei.

Venise la mine să mă întrebe, pentru că mă mă știa „un om..hotărât..!” Sincer acuma, poate altcuiva i-aș fi spus „da”, chiar dacă nevastă-mea, care ascultase toată discuția lângă mine, se cam făcuse lividă la față, numai văzându-mă că stau un pic pe gânduri. Când i-am spus ratatului s-o tăie la București cu bețivii din frontul lui și nu cu mine, a respirat ușurată săraca. Drama personală a acelei zile a venit abia pe la vreo cinci seara. Atunci când copiii mi-au cerut voie să ia sania de pe balcon, pentru a se trage cu ea în spatele blocului, unde nu prea mai trecea nicio mașină.

Eram la televizor, când fata, hohotind de plâns, mi-a spus că cineva i-a furat brăduțul ei minunat de pe balcon, acolo unde îl pusesem să stea cu crengile înfășurate în sfoară, până în ajunul Crăciunului, când urma să-l aducem în casă și să-l împodobim! Era disperată, ce mai! Abia am reușit s-o împac și eu și maică-sa, promițându-i că a doua zi îi vom cumpăra unul și mai minunat (ceea ce s-a întâmplat). Și că oricum urma să cumpărăm alt brad, pentru că Moș Crăciun trecuse deja în inspecție cu o zi înainte și cam strâmbase din nas văzând bradul, care, așa după cum spunea el, nu era chiar așa un brad de minunat, precum ar merita fetița noastră! În tot timpul ăsta, fecioru-meu abia se abținea să nu râdă. Pentru el, Moș Crăciun își desecretizase demult indentitatea. Cu toatea astea, ținea s-o asigure și el pe soră-sa, că brăduțul pe care-l furaseră hoții nu era cine știe ce și că „Moș Crăciun a avut dreptate când i-a spus lui tata să-ți cumpere altul, mai mare și mai frumos! Să vezi ce brad îți cumpără mâine tata. Parcă văd că ai să te cațeri în el ca o maimuță! Hi, hi! „Hi..hi..el, hi..hi..eu și nevastă-mea, hi..hi încă cu lacrimi pe obrăjori și pe față și… gata drama zilei!

Restul zilei l-am petrecut la televizor. La fel ca toată revoluția.

N-am făcut nimic eroic și probabil ar trebui să-mi crape obrazul de rușine pentru asta. Dar mai ales pentru faptul că pe 15 ianuarie, prima zi de muncă pentru mine și șantieriștii mei în Romania Democrată a tovarășului Iliescu, și sindicaliștii și nesindicaliștii, și membri PCR și nemembri, după ce au pus și ei de-o răzmeriță, care a scos din funcție conducerea șantierului, m-au ales șeful Frontului lor, pentru că, deși eram mai rău decât alți ingineri, mă credeau cinstit și drept, plus că eram tânar și nepilos, de perspectivă, cum ar veni.

Iar eu, ca un ticălos nerecunoscător, în loc să mă gândesc la Frontul lor proletar și revoluționar, deja visam la libertate, la muncă în străinătate bina platită, la bunăstarea familiei și la viitorul copiilor. Și i-am refuzat.

Între timp terminasem de citit a doua oară „Învierea” și mi-a trecut prin minte că Nehliudov nu era chiar așa de vinovat pentru ceea ce i se întâmplase Katiusei și am considerat remușcărire lui puțin cam exagerate de către Tolstoi. Dar deh, așa-s toți cei școliți în Rusia. Când exagerează cu remușcările, când n-au deloc! Tovarășul Iliescu sigur cunoaște chestia asta!

Comenteaza