Ajung in unitate, e dupa-amiaza tarziu,urmeaza acelasi program – ma conformez -, iar a doua zi, duminica fiind, este mai lejer, rememorez zilele de concediu care tocmai s-au incheiat: au mai ramas 28 de zile…

Dupa masa de pranz, un coleg ma roaga sa preiau serviciul de ajutor ofiter pe companie pentru ca ar vrea sa plece in oras cu mai multi camarazi, desi nu am voie sa fac acest lucru eu fiind sofer in caz de alarma pe o masina de echipament si munitie.

Se face seara, aceeasi zi monotona libera de armata, imi revin amintiri din concediu, de acasa… Deodata suna soneria de alarmare care cheama ajutoarele la cancelarie, astept sa se opreasca si pornesc lenes sa vad ce sarcini ni se traseaza. Însa, observ ca nu se mai opreste: si suna, si suna…

Apar primii invoiti de prin oras,ametiti si speriati, multi de-a dreptul beti, toata unitatea e panicata, apare si adevaratul ajutor de ofiter „muced” de beat, ii dau inapoi banderola si cheile de la rastelul cu arme si fug in parcul auto. Aud franturi de discutii din stanga si din dreapta: E razboi!, Au intrat ungurii in Satu Mare, Vine o comisie de la Cluj in inspectie si vrea sa vada unitatea in actiune etc.

Vechea mea “Buceaga” nu porneste, desi ar fi trebui sa fiu in 30 de minute in fata depozitului de armament, incarcat si gata de drum – ma bucur ca stau pe loc, afara e iarna grea, cred ca erau 15 grade C cel putin.

Autobiografia-lui-Nicolae-CeausescuA doua zi se porneste radioul unitatii pe la amiaza, chiar cand vin de la masa si aud parca ceva ireal, ceva ce nu puteam gandi ca se va intampla in viata mea, zicea: ”Dictatorul a fugit, suntem liberi!”.

Fug in parc si strig catre toti soldatii din parc (eram vreo șapte plus cateva cadre) aceleasi cuvinte pe care le-am auzit, nu puteam sa imi imaginez nici in cele mai frumoase vise acele lucruri auzite, nu puteam sa pronunt cuvantul „Dictator” in dreptul „preaiubitului”, de aceea le-am repetat ca un papagal.

Ma aude un maistru militar si ma atentioneaza sa incetez ca ajung urgent la „canal”… nu-mi pasa si strig ca un apucat ca Ceausescu a fugit si nu e niciun razboi.

Primim munitie de razboi, care dupa cateva ore ni se retrage si ramanem cu doua incarcatoare pline si masca de gaze, atat!

Incetul cu incetul intelegem ca a venit ora nesperata a libertatii, nu realizam, dar eram avizi dupa ea, cadrele efectiv dansau, spargeau tablouri, aruncau carti, lozinci, pancarte, era un haos, un delir, o magie, care si acum dupa 25 ani ma face sa cad pe ganduri nostalgice.

Mai trece o zi, se face o adunare in curte, cu un tupe extraordinare, in care iese in fata un maior (responsabil cu politica), care ne atrage atentia ca Ceausescu a fugit intr-adevar, insa contributia de partid trebuie achitata de toti membri si ca partidul comunist nu s-a desfiintat.

Se punea problema daca sa tragem in civili daca vom fi atacati sau cand vom fi in patrula prin oras. In acel moment, comandatul unitatii, de altfel un om sters, a iesit in fata si a ordonat sa nu tragem in civili sub nicio forma si toata responsabilitatea o ia asupra sa.  La acea ora am considerat acest fapt un lucru eroic din partea lui.

Toti soldatii erau plecati prin oras in patrule fixe, mobile si la obiective (postpolitie, turn apa, spital etc). In unitate am ramas serviciile: vreo zece soldati (sanitari, pompieri, patru soferi) cand, la ora pranzului, suna din nou alarma. Ma uit pe geamul de la dormitor si nu-mi venea sa cred (eram la etajul trei): pe platoul din fata unitatilor militare au intrat aproximativ 3.000-5.000 de civili cu pancarte, cu steaguri, cu tot felul de lozinci. Ma miram cum au trecut de garda si cum au ajuns asa aproape de gardul unitatii.

Eram speriati toti pentru ca la Cluj armata a atras in oameni, ne gandeam cu ce ganduri au venit acestia: sa ne ia armele, sa-si faca singuri dreptate. Ne-am aliniat de partea dinauntrul unitatii si asteptam o minune pentru a nu fi nevoiti sa ne aparam impotriva parintilor nostri.

Atunci, intr-adevar s-a produs minunea vietii mele (sau cel putin una dintre ele). Toti, dar absolut toti s-au pus in genunchi si au inceput sa se roage, iar cei din fata au strigat in portavoce sa nu tragem ca ei sunt cu noi si sunt parintii, surorile, fratii nostri. Va vine sa credeti sau nu, dar au fost cadre si chiar camarazi care au recunoscut ca ei ar fi tras daca era nevoie. Nu am uitat nici azi acele caractere…

Diversiunea, cel putin la nivelul de dezinformare a armatei era maxima, cu tot felul de minciuni menite sa creeze panica si chiar victime. Interesant ca in acele zile au disparut toti securistii, liderii comunisti si alti membrii de partid care au facut numai rau. Nu stiu cand au aparut sau daca au mai aparut ca eu m-am “liberat” exact la 1 an si 4 luni de la incorporare.

Au trecut 25 ani de atunci, aveam 19 ani si vreo 7 luni, un prunc, nu am fost prins in indoctrinarea si inveninarea comunista, dar incadrarea si permanenta supraveghere nu avea cum sa nu te afecteze, chiar daca la acea varsta nu avea o foarte mare importanta.

La 44 de ani, privind inapoi, pot spune ca a fost un capitol de istorie pe care copiii mei il realizeaza ca pe ceva firesc trecut neinteresant (comparativ cu filmele si intamplarile mediatizate azi). Mi se pare chiar hazliu ca ei nu pun in valoare acele zile si acei oameni care au fost eroi.

Comenteaza