Era in primele zile ale vacantei de iarna. Eu si sora-mea, Mihaela, asteptam cu nerabdare Craciunul. Ca in fiecare an, tata isi luase cateva zile de concediu ca sa mearga la tara sa taie porcul. Ca in fiecare zi, mama mergea la serviciu, timp in care eu si sora-mea ne bateam cu bulgari in fata blocului, iar cand ne plictiseam ne bateam pur si simplu.
Un gand enervant nu-mi dadea totusi pace: trebuia sa compun o poezie pentru scoala. Tema de vacanta pentru clasa a V-a. Daca ar fi fost dupa mine mai ca m-as fi apucat chiar atunci de corvoada. Asa faceam tot timpul: nici nu se termina ultima zi de scoala ca eu incepeam deja sa-mi fac temele…ca sa ma scap. Parintii imi spuneau mereu: esti enervant de constincioasa. Cu acest verdict in minte m-am abtinut si m-am intors la joaca.

Intr-una din seri, o seara la fel cu cea de dinainte si la fel ca toate celelalte, zbarnaitul telefonului nostru albastru sparge monotonia. Trrrr. Tresar putin in timp ce mama raspunde. Din ce vorbeste deduc ca la celalalt capat al firului e bunica. Din tonul cu care vorbeste nu inteleg nimic. Cu unul din acele simturi magice pe care le au copiii percep senzatia unui eveniment iminent. Impresia mi se confirma cand mama declara netam-nisam: hai fetelor, imbracati-va, mergem la bunica. Ca sa intelegeti, pe vremea copilariei mele nu prea se iesea din casa dupa ora 6 seara… nu aveai nici unde, nici de ce. Asa ca doar acest fapt imi crestea pulsul in vene si imi acutiza simutirile la maxim. Ne punem asadar la repezeala paltoanele si caciulile si pornim catre casa bunicii.

Odata ajunse acolo vad cum mama mea si mama ei se retrag intr-o camera si inchid usa … care scartaie din toate incheieturile. Toata lumea stie ca usa aia nu trebuie inchisa niciodata. Bunica insasi ne apostrofa ori de cate ori incalcam aceasta regula.
Usa scartaitoare are totusi un avantaj pentru mine: o mare gaura a cheii. Incerc sa rezist tentatiei. Si reusesc. Pentru cateva minute. Apoi mi se pare ca tonul discutiei creste in intensitate si o iau ca pe un semnal de a ma repezi la usa. Ma uit si ascult:

Bunica (susotind): Vali, esti nebuna. Unde vrei sa duci copiii? E periculos acolo.

Mama (susotind ceva mai tare): E important pentru mine sa vad ce se intampla. Si cred ca e important si pentru ele. Acum se scrie istoria.

Bunica: Draga, ce sa vedeti acum? E deja bezna afara, mai bine va duceti maine, cand se lumineaza.

Tacere. Bunica castiga. Deocamdata.

Intoarsa acasa, a doua zi simt nerabdarea prin toti porii in timp ce o astept pe mama sa se intoarca de la serviciu. Mai erau 3 ore pana atunci, dar eu ma lipisem deja cu nasul de geamul rece si ma gandeam: despre ce vorbeau mama si bunica? Ce era de vazut si de ce bunica considera ca ar fi periculos?

Deodata reveria imi e intrerupta de niste zgomote care vin de undeva de afara, intai indepartate, apoi din ce in ce mai aproape. La un moment dat sunetele devin suficient de clare incat sa aud: “Jos Ceausescu! Jos Ceausescu!” si sa vad o gloata mare de oameni care marsaluieste pe podul de la Zizin, undeva la 200 m de strada mea.

revolutieNu apuc sa ma dezmeticesc, ca in secunda urmatoare o zaresc undeva in multime pe mama. Tine un steag cu o gaura in mijloc. Sunt multe steaguri cu o gaura in mijloc. Urmaresc nemiscata multimea care intra pe strada mea. Mama isi ridica privirea. Imi zambeste si imi face cu mana. Nu reusesc sa schitez niciun gest. Cu fata aplatizata de geam o vad pe mama cum preda steagul unui coleg si intra in scara blocului. Ma reped sa descui usa si astept in hol cele cateva minute cat ii ia mamei sa urce pana la etajul trei. Mi se pare ca trec secole, ca toata istoria umanitatii mi se desfasoara cu incetinitorul. In sfarsit, mama intra pe usa. Fata ei lumineaza casa. Imi dau seama ca e prima data cand o vad fericita. Incepe sa-mi explice precipitat ce se intampla; inteleg doar ca trebuie sa-l dam jos pe Ceausescu, ca sa mancam si noi in sfarsit ciocolata si banane.

Apoi … revelatia: „Mama, asta inseamna ca nu mai trebuie sa compun poezia cu Ceausescu pentru scoala? Mama rade: „Da, ai inteles perfect”. Si continua: „Deci mergem?”. Ii raspund entuziasmata: „Hai”.

Asa a inceput revolutia mea personala. Atunci, in decembrie 1989, mama m-a nascut a doua oara. De data asta nu mi-a daruit doar un trup, ci si o identitate, m-a facut OM in adevaratul inteles al cuvantului. De fiecare data cand cineva ma intreaba: „a fost sau n-a fost revolutie in ’89?” ii raspund cu o alta intrebare: „Ai fost sau n-ai fost?”.

Comenteaza