Chiar de la început trebuie să vă avertizez că vă voi dezamăgi. Decmbrie ’89 m-a prins într-un orășel unde Revoluția a fost mai mult un zvon.

Era deja pe 17 decembrie. Mi se blocase yala și am fost nevoit să sparg ușa apartamentului. Nu știam cum să o repar mai repde ca să nu întârzii la serviciu, în tura a doua, când băiețelul unui vecin vine și-mi spune:

– Ați auzit? La Timișoara a scos armata cu tancurile să tragă în oameni!

Făcusem armata și știam prea bine ce înseamnă un tanc și mai ales să-l scoți pe străzi (culmea coincidenței, chiar la Timișoara făcusem), dar să se tragă în oameni.

Îi privesc câteva clipe agitația și-l reped:

– Măi, tu știi ce vorbești?

– Da! sare imediat. Tăticul ascultă Europa Liberă acuma la radioul legat de calorifer.

O sârmă legată de antena radioului si calorifer sau orice altceva metalic de prin casă reducea oarecum bruiajul.

– Hai, gata cu tâmpeniile și fugi acasă!

A plecat copilul dezamăgit. Eu termin de reparat oarecum yala, mă echipez în grabă și fuga marș la serviciu. Eram sigur că am întârziat, când…

Nimeni din tura a doua nu se schimbase de lucru. Cei din prima tură au început să apară unul câte unul. O liniște mai mult decât suspectă plana deasupra tuturor. Se șușotea în „bisericuțe” mici. Informațiile, majoritatea de la Europa Liberă, erau „umflate” după talentul fiecărui povestitor. „S-a tras în oameni cu tancul”, „Jumătate de Timișoara e sub asediul armatei”, „S-au făcut baricade ca la Revoluția Franceză”, „Preotul ungur Tokeș a fost arestat și executat” și câte și mai câte. Oricâtă vitejie era în noi, cei din sala de pontaj, nimeni nu a avut curajul să strige măcar o lozioncă anticomunistă până ce o femeie de la serviciile auxiliare a trevarsat sala și a strigat din fugă:

– Ce stați ca momâile? Oamenii aceia mor la Timișoara și voi vă gândiți dacă o să vă ponteze sau nu, dacă nu intrați în tură. Halal bărbați!

A dat din mână a lehamete și a dispărut pe cealaltă ușă a sălii de pontaj.

Câțiva mai curajoși au început să zică cu voce mai tare (în niciun caz nu au strigat, efectiv):

– Gata cu comunismul!

– Ajunge cu tirania!

– Vrem concediu de sărbători!

– Și cadouri la copii pentru pomul de iarnă!

Au mai urmat câteva „strigări” îndrăznețe și parcă stând la pândă, secretarul de partid de pe sector a apărut și a strigat la oameni:

– Oameni buni, tovarăși, pentru că este o problemă cu curentul electric, lucrul pe azi se suspendă. Mergeți acasă deocamdată și vă vom anunța când se remediază defecțiunea.

În harababura generală, câțiva deja au ieșit pe ușă, alții se strigau pentru a merge la „una mică”, nimeni nu a observat că în sala de pontaj și birouri erau becurile aprinse. Toți eram bucuroși că nu lucrăm.

Ne-am îndreptat spre case șușotind și făcând scenarii despre ce s-ar putea întâmpla la Timișoara și în celelalte mari orașe. În sens invers mergea un tânăr rârâit care avusese curajul de multe ori să se pună în gură cu mai marii partidului din intreprindere. Toți îl considerau „dus” și nu-l băgau în seamă. Acuma se oprea la fiecare grup ce mergea spre casă și le repeta:

– Ce v-am spus eu? Comunismul e o aventurrră!

Orășelul nostru era izolat, în munți, și avea doar o singură „ieșire” spre restul lumii. Câțiva navetiști s-au întors spunând că șoseaua spre „județ” e blocată de milițieni. Eram complet rupți de ce se întâmplă în restul țării. Doar Europa Liberă ne ținea oarecum în legătură cu ce se întâmplă, dar mereu venea câte cineva și ne îndemna să nu ne luăm după ce spun „ăia” că o să fie jale cu cei care se iau după ei.

Nici în următoarele zile nu am mers la lucru. Ne vizitam prietenii și rudele de parcă mergeam la furat; pe ascuns. Orașul era împânzit de grupuri de gărzi patriotice conduse de un milițian.

Ușor, ușor ne-am făcut o imagine despre ce s-ar putea întâmpla în restul țării, dar lipsa unor informații precise ne ținea sub capacul unei confuzii generale.

Pe 22 decembrie aflăm de mitingul antiprotest organizat la București. Eram scârbiți de astfel de mitinguri și dădeam a lehamite din mâini. Întâmplarea face ca atunci când am ieșit să cumpăr ceva să mă întâlnesc cu tânărul rârâit:

– Îi adună Ceaușescu la Bucurrrești, da’ să vedem cum îi împrrrăștie.

A avut gura aurită (sau pocită?), și seara când mă pregăteam să merg la vecinul, specialistul blocului în Europa Liberă, cel cu puștiul din 17 decembrie, vine un coleg de muncă, mult mai tânăr, gâfâind.

– Dane, bine că te-am găsit acasă. Hai repede și dă drumul la televizor.

El nu avea televizor, iar eu nu l-am deschis în timpul zilei nevrând să-mi stric ziua ascultând iar noianul de cuvinte propagandistice care era turnat peste mulțime, de mai marii și bravii noștri conducători.

M-am întors acasă și am deschis apartul tv: un „Olt” alb-negru, reglat veșnic pe un singur canal.

dinescu la tvr 1989Pe ecran se defilau o sumedenie de figuri cunoscute și necunoscute, calme unele, și foarte agitate altele, crainicii de televiziune speriați, cadre militare, toți cu banderole tricolore la mână, strigând îndemnuri la luptă, citind informații scrise de pe petice de hârtie, strigând la intervale aproape regulate „Victorie!” și mai apoi au început să apară vedetele de televiziune, cinema, radio urmate de intelectuali, toți siguri de victoria Revoluției și cu promisiuni: „O să avem… n-o să ne mai lipsească… vom trăi… vom, vom, vom…”

Eram bucuroși, din când în când ne strângeam în brațe și ne pupam, (între timp se umpluse casa), fugeam la fereastră auzind câte un glas de copil cântând „Ole, ole, oleee…!” și cam atât.

Cei care ieșeau afară și dădeau o raită prin centrul nou, se întorceau dezamăgiți. În afară de câte un strigăt pe la vreo fereastră nimic deosebit.

Spre ziuă, după atâtea și atâtea promisiuni că vom fi puși la curent cu exact tot ce se întâmplă în București, Timișoara și celelalte orașe, după „defilarea” prin fața camerelor studioului 4 a câtorva intelectuali foarte optimiști pentru traiul viitor, asigurându-ne că în cel mai scurt timp magazinele vor geme de produsele carora le uitasem și numele, am început să ne spunem dorințele. Am început eu:

– Îmi doresc să am un televizor color cu telecomandă ca să pot muta canalele de pe fotoliu și să beau bere la cutie când mă uit la meci.

– Eu o să-mi cumpăr o roată de cașcaval și am să merg cu ea de-a dura pe stradă, uite-așa! zice tânărul care m-a întors de pe scară. Tare îmi mai place cașcavalul și nu am mai mâncat de vreo jumătate de an așa ceva.

– Eu vreau un robot de bucătărie, unul din acela care amestecă blatul, zice nevastă-mea.

– Eu vreau o bicicletă cu schimbător de viteze, se repede băiatul vecinului.

– Eu mă mulțumesc cu o sticlă de coniac Napoleon, zice un altul.

Fiecare, râzând, și-a exprimat dorința, visul lui de cetățean al unei țări cu orânduire comunistă. Niște nimicuri, ridicole în ziua de azi, cu toate că cei de la televizor ne îndemnau să visăm mult mai presus de vata și hârtia igienică adusă pe masa studioului 4. Nu mașini, nu vile, nu excursii în străinătate, nu aur, nu dolari, ci doar niște lucruri și alimente simple, de care am fost văduviți de-a lungul vremii și mai ales în ultimii ani. Visele unor revoluționari fără revoluție. Și când mă gândesc că astăzi, într-un sondaj de opinie publică, 17% dintre intervievați își doresc din nou acel sistem cu conducătorul lui cu tot.

 

Comenteaza