În ’89 eram in clasa a XI-a. Lejer, scăpați de „treaptă“, nu aveam prea multe griji. Îmi amintesc că a fost foarte frig si zăpadă. După care foarte cald, vreme de primăvară de se topea streașina. Îmi amintesc că ne-au lăsat în vacanță mai repede, neașteptat, în 15 decembrie, și că în după-amiaza de sâmbătă am avut tradiționalul ceai dansant la școală, prin care îi sărbătoream pe cei născuți în decembrie. Îmi amintesc cum duminică, la prânz, după ce a pus mama masa, pe tata l-au sunat de la serviciu (lucra în armată) și l-au chemat. Ceaușescu pleca în Iran și se instituiau ceva consemne ca întotdeauna când pleca din țară.

revolutieNu a apucat sa se atingă de prânz. A venit înapoi peste vreo două ceasuri și l-a mâncat reîncălzit. Seara, după ce jucasem un rummy cu el și cu bunica, în momentul în care ne-am așezat la cină, sună din nou telefonul și tata începe sa înjure ca în armată. Mama îi face observație că ce vină are bietul băiat. Tata bombăne, se îmbrăcă, și nu mai apucă sa mănânce nici de data asta ca venise mașina după el. Nu a mai venit acasă până pe 20 decembrie, dar și atunci s-a întors pentru un sfert de oră. Nu a mai dormit acasă până la începutul lui martie ’90 și apoi, după 15 martie până în august–septembrie 1990.

A doua zi dimineața ne sună și ne spune să ascultăm știrile. Pornesc cu mama Vocea Americii, erau știrile de la 6 dimineața și aflăm ce se întâmplase la Timișoara.

Și am început să tricotez un pulover din lână netoarsă. Puloverele din lână netoarsă erau în mare vogă și mama ne făcuse rost de lâna netoarsă, de la ceva elevi de la munte. Ascultam „Europa Liberă“ și tricotam. Până în 22 decembrie aproape terminasem puloverul. În 22 dimineața, un vecin bate la uși și strigă pe scările blocului că a fugit Ceaușescu. Mutăm radioul de pe Europa Liberă pe Radio România și începem sa plângem cu mama, în bucătărie. Apoi nu mai știu cine ne sună sa pornim televizorul. Și las puloverul din mână. L-am terminat de tricotat, undeva prin februarie, pentru că televizorul îmi ocupa tot timpul. Puloverul Revoluției, l-am purtat cu drag. Bucuria și speranța și lacrimile din zilele lui decembrie ’89 au rămas pentru totdeauna împletite între firele lui. Cred că mama, care nu aruncă nimic, îl mai are prin vreun geamantan, dacă nu l-or fi ros moliile în 25 de ani.

După 25 de ani însă, bucuria, speranța și lacrimile din zilele alea mă însoțesc și acum.

Fără ce s-a întâmplat atunci, astăzi nu aș fi fost ceea ce sunt și pentru asta le sunt etern recunoscătoare celor care au făcut posibil această întâmplare de jertfă, lacrimi, bucurie și speranță.

Comenteaza