Eram încă un copil. Eram plin de viaţă. Nimic rău nu mi se putea întâmpla. Eram nemuritor. Aşa m-a prins revoluţia, la 18 ani, în anul I de facultate. Ţin minte cum ascultam cu toată familia radioul bruiat să aflăm ce s-a mai întâmplat la Timişoara. Europa Liberă, Vocea Americii, acestea erau posturile care ne ajutau să păstram un dram de demnitate şi de iluzie că şi noi suntem dizidenti, că facem şi noi „ceva“.

Într-o seară am fost convocat la Facultatea de Medicină să îmi fac datoria de gardă la căminul studenţesc din Grozăveşti. Am făcut de gardă cu câţiva colegi şi un cadru universitar. Am stat împietriţi pe scaune, tăcuţi, într-o atmosferă ciudată. Era clar că „garda” noastră era o farsă, sufletele noastre erau altundeva. Se simţea în aer că ceva undeva trebuia să explodeze, băşica imensă a minciunii comuniste, a prefăcătoriei, a dansului fals după o muzică falsă, trebuia să plesnească. Şi a plesnit cu zgomot, cu vărsare de sânge şi pierdere de vieţi.

revolutie3 revolutie2 revolutie4

Foarte interesant este cum metodele de comunicare în masă ne-au controlat viaţa în zilele revoluţiei. Primele zile am stat lipiţi de radio ascultând posturile bruiate. Apoi în zilele care au urmat televizorul este cel care ne-a hipnotizat. Toţi românii au fost lipiţi non-stop de ecranul de sticlă fascinaţi, cu sufletul la gură. Dacă ar fi existat internetul probabil că altfel ar fi decurs lucrurile. Informaţiile ar fi fost filtrate prin puterea imposibil de cenzurat a individului, putere de a reflecta adevărul văzut la faţa locului. Dar aşa, prin mijloace rudimentare de comunicare, uşor manipulabile, am trăit evenimentele revoluţiei. Milioane de suflete sincere, arzând sincer, sperând sincer, simţind româneşte sincer.

O prietenă şi colegă de facultate, Gabi, care locuia la o staţie de mine, la Doamna Ghica, m-a sunat „Dane, hai să mergem la revoluţie, eu nu mai pot să stau în casă!”. „Nici eu Gabi, fierbe sângele în mine. Hai să mergem.” „Bine Dane, mergem mâine dimineaţă. Hai să fierbem nişte ceai cald să îl ducem la revoluţionarii de pe baricade. Că stau în frig săracii. Să nu mergem cu mâinile goale. Mâncare nu am să duc”.„Nici eu nu am suficientă mâncare să duc, dar ceai fac. Umplu câteva sticle de lapte cu ceai fierbinte. Sunt din sticlă groasă, va sta ceaiul cald”. „Dar unde să mergem? Tu nu cunoşti pe nimeni de la armată care să ne sfătuiască?”. „Ba da, o colegă de meditaţii are tatăl ofiţer. Îl sun acum şi îţi spun”.

Am sunat la colega mea de meditaţii. Ştiam că tatăl ei e ofiţer. A răspuns mătuşa ei, doamna Hermina. „Sărut mâna, doamnă Hermina, Dan e la telefon”. „Bună ziua Dănuţ”. „Doamnă Hermină, eu merg la revoluţie, nu mai pot să stau în casă şi să ascult radioul sau să mă uit la televizor. Întrebaţi pe dl. G, ştiu că e ofiţer, unde ar fi cel mai bine să merg? Unde este nevoia cea mai mare?”.

Hermina a rămas mută câteva fracţiuni de secundă. „Dănuţ dragă, el nu e ofiţer activ. E stomatolog la armată. Habar nu are unde e nevoia mare. Dar Dănuţule dragă, ascultă-mă bine. Stai tu acasă, nu te duce acolo să mori degeaba. Asta e treabă de armată, înţelegi? Arme de foc. Nu e treabă pentru copii cu mâinile goale că tine”.

Bineînţeles că nu am ascultat-o. M-am gândit- «Ce ştiţi voi, oameni bătrâni!!! Aţi trăit cu capul plecat prea multă vreme ca să îl mai puteţi ridica. Noi nu vrem să mai trăim ca voi. Mai bine murim!!».

Atunci nu mi-am dat seama că descurajarea doamnei Hermina venea din dragoste şi grijă.

Tata m-a auzit ce am vorbit la telefon. A venit la mine gâfâind. Săracul, făcuse un infarct major de miocard cu puţin timp înainte şi nu era complet rafacut. „Dane, vin şi eu!!! Mergem cu maşina, conduc eu! Nici eu nu pot să stau în casă. Dacă stau, mor aici, mai fac un infarct!! Mai bine vin cu tine!”.

Acum mi-a venit mie rândul să descurajez. Tot din dragoste şi grijă. „Tata, aici e treabă de tineri cu sângele fierbinte, cu putere, care să poată să lupte, să alerge. Nu e treabă pentru tine care gâfâi din bucătărie până în dormitor! Nu te supăra, dar nu vreau să mergi cu mine. Mă încurci!!!”. Şi aşa l-am lăsat în urmă pe tata, jignindu-l ca pe o povară. Dar altfel nu l-aş fi convins să stea acasă.

Şi atunci a existat o diferenţă clară în felul în care generaţiile au trăit şi participat la evenimente. Ţinerii au trăit revoluţia complet diferit de generaţiile mai coapte. Tinerii au ars la revoluţie, au pus totul la bătaie, în timp ce cei mai vârstnici au chibzuit încercând să îşi păstreze porţi de scăpare.

Dacă Ceauşescu nu cade?

Gabi mi s-a destăinuit un pic jenată. „Dane, uite ce mi s-a întâmplat! Am început să strig de la balcon încărcând să aprind spiritele vecinilor: Fraţilor, haideţi să mergem în stradă, haideţi să ne unim în lupta împotriva lui Ceauşescu şi a comunismului!!!! Avem o şansă, o singură şansă!!! Haideţi să nu pierdem această şansă!!! Deja oamenii sunt în stradă şi luptă pentru noi!!! Haideţi să ne unim puterile, să ne alăturăm celor din stradă!!!„ „Dane, eu strigam de îmi scuipam plămânii, iar tata stingea luminile să nu se vadă de unde se strigă!!!!. Mi-a crăpat obrazul de ruşine. Dar îl înţeleg săracul!!”. „Gabi, numai noi tinerii putem schimba ceva. Cei în vârstă sunt anchilozaţi de frică”.

revolutie4

Am hotărât cu Gabi să mergem să apărăm Televiziunea. M-am sculat în zori şi am făcut o grămadă de ceai, l-am îndulcit cu miere şi l-am turnat fierbinte clocotind în sticle groase de lapte. Apoi m-am înhămat la câteva sacoşe mari şi grele. Am luat tramvaiul până la Bucur Obor, apoi metroul până la Victoriei. Sacoşele mi-au tăiat linii adânci, roşii şi dureroase în palme. La Victoriei s-a făcut un anunţ în metrou că trenul nu opreşte la Televiziune din cauza luptelor de stradă. Aşa că m-am dat jos la Victoriei. Am urcat chinuit sub povara sticlelor scările alunecoase. Ziua era însorită. O zi însorită de iarnă cu ceva zăpadă. Afară în piaţă un om a întrebat „Care mergeţi la revoluţie? Eu sunt taxi pentru revoluţie!”. Am ridicat mâna „Eu!”. Încă un tânăr a spus că şi el vrea la revoluţie. Apoi am întrebat „Dar cât ne costă?”. ”Nimic, băiatule, e Revoluţie!!!”.

Şi uite aşa am mers cu taxiul la revoluţie.

Taxiul ne-a lăsat aproape de televiziune, pe bulevard, pe partea dreapta. După ce ne-am dat jos din taxi ne-am dat seama că armata şi revoluţionarii erau de partea cealaltă a bulevardului. Armata cu puştile spre noi, tancurile cu ţevile spre noi, TAB-urile cu armele spre noi. Toţi erau cu armele îndreptate spre noi.

Taximetristul şi-a dat seama imediat că ne-a lăsat de partea greşită a revoluţiei şi a şters-o. S-a suit în maşină şi a demarat dispărând înapoi spre Victoriei. Eu şi cu celălalt tânăr ne-am ascuns în vestibulul unei vile care avea uşă deschisă. Gloanţele zburau în jurul nostru. Armată trăgea în noi!! Iar eu cărăm sacoşele grele ca plumbul, care încă mai abureau. Nici nu ştiu de unde a apărut un alt tânăr cu o bandană. Avea părul lung şi negru. A strigat unor tovarăşi de-ai lui „L-au omorât pe Mihai, mama lor de comunişti!”. Apoi a venit la mine: «Ce ai în sticle? Cocktail Molotov?». «Nu, am ceai de tei îndulcit cu miere de albine!». «CEAI? CEAI? Ai înnebunit? Noi avem nevoie de arme, de grenade, de Molotov-uri, iar tu vii cu ceai?».

Apoi a dispărut printre case ca o fantomă. Gloanţele zburau cu aşa zgomot că abia te auzeai om cu om. Am împins cu piciorul balastul ceaiului nefolositor. Un glonţ a spart o lampă de cristal. Şi atunci creierul meu a reacţionat într-un mod foarte ciudat. Mi-am dat seama cât de greşit este totul. Cât de greşite au fost planurile mele copilăreşti şi idealiste de a participa la revoluţie. Mi-am dat seama că sunt în pericol de moarte. Că eu cu ceaiul meu îndulcit cu miere de albine sunt în poziţia riscantă de a fi considerat terorist. Că pot muri ca un prost, de partea cealaltă a revoluţiei!! Cu ceaiul încă aburind.

Şi am luat-o la fugă ca un bezmetic pe mijlocul bulevardului, între armată şi „partea cealaltă” unde erau presupuşii terorişti. Spre Aviatorilor. Fugeam cu frică de moarte. Un om a alergat după mine şi m-a doborât în zăpada, punându-mi piedică. Apoi m-a tras spre o casă şi m-a adăpostit lângă intrare. Gloanţele zburau pe lângă noi. Un glonţ a plesnit în uşă. Bărbatul a strigăt la mine „Mai copilule, ce e cu tine? Nu îţi dai seama că aşa cum fugi tu pe mijlocul bulevardului eşti ţintă pentru toţi? Şi pentru revoluţionari şi pentru terorişti. Eşti duşmanul tuturor. Mori ca un prost!”. „Da, da, îmi dau seama acum. Dar am intrat în panică. Nu mi-e frică să mor, dar mi-e frică să mor greşit!!!”.

L-am luat de mână şi l-am strâns cât am putut. „Mi-e tare frică să mor greşit!!”.

Nu am murit în acea zi însorită.

Acum nu pot să nu zâmbesc când îmi amintesc de cum eram. Un copil idealist, prost în entuziasmul său. Ce caraghios am fost, cu ochelarii pe nas, înhămat la sacoşele cumplit de grele, pline cu ceai fierbinte făcut cu dragoste! Ce ridicol sublim! În acelaşi timp acum stau şi mă gândesc. Cu tot sufletul am mers să îmi pun viaţa la bătaie. Şi era să mor de partea celalata a revoluţiei. Oare câţi copii or fi murit greşit? Oare câţi oameni buni au fost sacrificaţi ca terorişti?

Oare taximetristul era om de omenie? De ce oare ne-a dus la tăiere, ne-a lăsat de partea cealaltă a revoluţiei? De ce a fugit singur cu maşina şi nu ne-a luat şi pe noi? De ce? Oare de ce?

Oare câţi copii au murit greşit?

Mai multe articole pe blogul lui Dr. Dan

Comenteaza