Acum exact 25 de ani stateam cu tata pe peronul Garii de Nord din Bucuresti sperand ca trenul spre Timisoara nu va fi anulat. Pe peron, in fata noastra, un grup de vreo 20 de maramureseni cantau Desteapta-te romane iar dinspre centru se auzeau mitralierele de pe TAB-uri. Aveam 16 ani si jumatate.

In ciuda Revolutiei din Timisoara, sau poate tocmai din cauza ei, tata a hotarat sa mearga sa-si vizitetze sora din Bucuresti, asa ca in 19 decembrie 1989 am plecat. Doar eu si el. In 21 decembrie am iesit de dimineta in oras cu verisoara mea Mihaela, cu cativa ani mai mare decat mine. Ne-am dus in magazinul Cocor si ne uitam la haine. In difuzoarele magazinului se auzea discursul lui Ceausescu, transmis in direct de la ultimul sau miting popular ce avea loc nu departe. Nu ma interesau prostiile lui, nu ascultam niciodata discursurile.

La un moment dat au inceput sa se auda strigate si un vuiet de voci a crescut pana a acoperit cuvantarea. Imediat transmisia in direct s-a intrerupt. Asta mi-a atras atentia. Am ridicat capul peste rafturi si am privit in jur, in magazin. Nimeni nu schita niciun gest. Toti priveau fix la eticheta cu care ramasesera in mana sau se faceau ca studiaza o camasa ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Le era teama!

Cuvantarea tovarasului s-a reluat dupa o vreme dar a fost inca odata intrerupta de strigate. De data asta definitiv…
Atunci vanzatoarele au hotarat sa inchida magazinul si a trebuit sa iesim pe strada. Mihaela a avut ideea, acum ciudata, sa mergem la Inter sa mancam o savarina si cum nu era departe am pornit pe jos. Ne-am intalnit cu grupuri mari de oameni ce veneau din fata. Mitingul se sparsese si acum plecau. Erau unii surescitati, altii speriati. Multi se lovisera in busculada ce se produse-se iar o femeie isi pierduse un pantof si mergea schiopatand.

Vazand ca nu e de gluma, Mihaela a abandonat planul de a manca savarina si am deviat pe o strada latera. Atunci au trecut pe langa noi cateva autobuze cu perdelele trase la geamuri. Una s-a miscat si am vazut un soldat cu o casca alba si viziera de plastic privind curios afara. Erau scutierii ce aveau sa intervina in forta.

revolutie_1Eu voiam sa mergem sa vedem ce se intampla, Mihaela voia sa plecam imediat acasa. Ne-am certat si mi-a tras cateva palme. Am inceput sa fugim pe strada iar ea ma tinea strans de cordonul hanoracului ca sa nu ne pierdem unul de altul.
La urmatoarul colt era deja un zid de scutieri asa ca impreuna cu altii ne-am refugiat intr-o scara de bloc. Am batut la o usa si au deschis niste batrani foarte suspiciosi dar care, pana la urma, ne-au lasat sa intram. De pe geamul bucatariei vedeam intersectia. Cordonul de scutieri inchidea strada din perete in perete, iar in fata lor cateva zeci de oameni strigau la ei: „Voi pe cine aparati?, Pe noi ar trebui sa ne aparati!”

Au tinut-o asa o vreme dupa care cordonul a fost spart si am putut pleca spre casa cu adrenalina la cote maxime.
Daca am fi zabovit inca 15 minute pe strada sau am fi ajuns la Inter la savarina, ne-ar fi prins blocada de la Universitate si cine stie daca mai scriam astazi…

Acasa numai despre asta se vorbea iar matusa din Timisoara ne tinea la curent cu situatia de acasa. A doua zi, in 22, nu am mai putut sta in casa si am iesit sa ne plimbam iarasi. Era o tensiune in aer de aproape o puteai simti. Oamenii se uitau in jur in timp ce mergeau pe strada, parca asteptand sa se intample ceva dintr-un moment in altul. Cand am ajuns la intersectia dintre 1 Mai si Miciurin au inceput sa se auda strigate din blocurile din jur. La inceput cateva, apoi tot mai multe si mai multe, ca atuci cand da Romania gol la un meci important de fotbal. Nu stiam ce este dar era clar ca ceva se intampla chiar atunci.

Un tanar a iesit fugind din scara blocului si l-am intrebat:

„Ce s-a intamplat?”
„A fugit dictatorul!”, ne-a spus trecand pe langa noi.

E incredibil ce agitatie s-a produs pe strada: oamenii alergau in toate directiile, se imbratisau la intamplare, cei din case erau iesiti la ferestre, pe balcoane, strigau si aruncau cu ce le venea la mana. Tin minte ca un om si-a arucat bradul de Craciun pe fereastra. Am luat-o si noi la fuga spre casa ca sa ne uitam la televizor, pe drum informandu-i si noi pe altii despre ce se intamplase. Cand am ajuns acasa si i-am spus lui tata ce s-a intamplat i-au dat lacrimile. Atunci l-am vazut prima data plangand.

Romania Unrest 1989Am stat lipiti de TV pana seara cand a trebuit sa plecam la gara. Am asteptat in statia de autobuz o perioada. O Dacie s-a oprit langa noi si cineva ne-a dat ziarul Libertatea. Dupa o vreme ne-am dat seama ca nu mai circula autobuzele. Nu mai stiu in ce imprejurari un necunoscut ne-a dus cu masina lui la gara. Era un haos general pe strazi cu masini alergand in toate directiile iar pe cer se vedeau luminile trasoarelor. Se auzeau explozii si impuscaturi. Am ajuns la gara si i-am privit pe maramuresenii ce cantau Desteapta-te Romane.

Tata si-a pastrat mereu cumpatul dar mai tarziu mi-a marturisit ca i-a fost frica in acea noapte, pe peronul garii, singur cu mine, dar maramuresenii ce cantau si dansau i-au dat curaj si convingerea ca nimic nu ni se poate intampla.

Aceste cateva zile cu momentele lor remarcabile au fost (si sper sa ramana) cele mai intense din viata mea. De fiecare data cand imi amintesc ma cuprinde o emotie extrem de puternica. Asi vrea sa am talentul de a putea descrie in cuvinte ceea ce am simtit atunci: tensiunea, speranta, bucuria, fraternitatea ce ma cuprinsese pe mine si pe toti cei din jur, cunoscuti sau nu. Iar eu, fata de altii, nu am trait nimic… Nu pot decat sa-mi inchipui ce au simtit si ce simt si astazi oamenii care au stat in fata gloantelor, care si-au vazut prietenii omorati langa ei…

Revolutie sau nu, manipulare sau nu, pericolul a fost real, oameni au murit luptand, desi puteau sa nu o faca. Poti citi despre spiritul de sacrificiu, despre jertfa de sine, insa sa le vezi in fata ta este un lucru ce te marcheaza pe viata.

Comenteaza