- 1981 -

Seri de vară, inubliabile seri de vară sub salcie.

Sub salcie se petreceau lucrurile.

În serile lungi, cînd se mai risipea căldura, cînd se mai închega întunericul, atunci se adunau şoaptele, din guri ele curgeau misterioase, spunînd ocolind, arătînd ascunzînd. Atunci şi acolo, la adăpostul întunericului, fals adăpost, căci în beznă şoapta se aude mai limpede, atunci şi acolo se spuneau nespusele, se auzeau neauzitele, se desfăşurau încîlcitele. Larg deschise, deasupra salciei, ferestrele luminate ale bucătăriilor, urechile părinţilor, sfîrîitul trist al tigăilor, iar sub salcie copiii, mici, măricei, în pantaloni scurţi, în rochiţe, şi adolescenţii care pe toate le ştiu, pe unele le spun, cocoţaţi regeşte pe spătarul băncii, cu bascheţii aşezaţi acolo unde au stat ziua fundurile bătrînilor, iar din gurile tinerilor scăpînd acele cuvinte de neînţeles pentru cei mici, cei mici cu ochi mari, cei mici cu urechioare translucide, care atît de clar aud, care atît de rotund văd, care adună acolo neînţelesul, dincolo de urechioarele lor translucide, depozitînd tainele pentru mai tîrziu. Printre ei, Alexandra, 9 ani, frunte înaltă.

– Nici doamna Popescu n-are copii, dar ea n-aruncă cu apă pe noi, ca doamna Banu.

– A avut unul, dar l-a dat afară.

Priviri, foşnete, linişte.

Romania Unrest 1989Şi Alexandra învaţă, înspăimîntată de ce aude şi mai ales de liniştea de după, că sub nici o formă nu trebuie să fii dat afară, poate că din clasă, poate că din casă, fiindcă atunci s-ar putea să dispari pentru totdeauna, aşa cum a dispărut misteriosul copil al doamnei Popescu, cel despre care uite-n ce şoaptă se vorbeşte si uite cum se tace, copilul pe care nimeni nu l-a văzut niciodată, poate că acum rătăceşte în zdrenţe şi flămînd pe undeva, pe străzi, un fel de Cuore. Şi Alexandra vede, dacă se uită dincolo de gura strînsă a surorii mai mari, dincolo de bărbia ei lăsată în piept, printre crengile salciei, coperta lui „Cuore – Inimă de copil” şi tare se întristează. Dar imaginea copertei se dizolvă iute, fiindcă acum copiii mari rîd de Scheletovici, domnul Scheletovici de la scara B, Mădălin s-a ridicat în picioare şi îi imită mersul bălăbănit, Laurenţiu s-a ridicat şi el şi îl imită pe Mădălin, imaginea copertei e dusă, dar rămîne taina, o taină de învîrtit cînd mergi cu bicicleta pe asfaltul fierbinte, a doua zi, cînd dintre toate cuvintele de sub salcie rămîn doar acestea: l-a dat afară, l-a dat afară.

Altădată, la apropierea apusului, o cucuvea ţipînd, tot ţipînd, şi o mînă întinsă încolo, înspre locul unde stă ea şi jeleşte, uite-o pe acoperişul şcolii de lîngă bloc, toate feţele înălţîndu-se într-acolo şi pasărea poticnindu-se pentru o clipă, de parcă ar şti că a fost dibuită, şi-apoi iarăşi jelindu-se prelung. O piatră zboară, huş de-aci, pocitania naibii, burta albă a păsării mult deasupra capetelor, tăind în două cerul şi legenda, legendă care nu poate fi adevărată, măi fraierilor, o pasăre e o pasăre şi atît. Brrr…

Şi apoi, seara şi mai tîrziu, sub salcie, copiii cu răsuflarea tăiată ascultînd răsuflarea greoaie care răzbate printre ferestrele întredeschise de la parter. Acolo, în apartamentul numărul unu, moare mama lui Laurenţiu, ultimele suflări se aud limpede, greoaie, limpede, greoaie, toată lumea tace şi ascultă, cineva spune cuvîntul horcăit şi-apoi se face linişte de tot, cineva iese din casă şi spune că gata, mama lui Laurenţiu a murit. Dar mama lui Laurenţiu e şi mama Getuţei. Getuţa e o fetiţă grăsuţă, cu ochi verzi incredibil de mari, ea nu prea stă sub salcie, şi prin urmare lacrimile ei vor fi nemaipomenite, nemaipomenit de mari, nemaipomenit de ascunse.

Altădată, altă mamă dispare peste noapte. Mama lui Mădălin de la etajul trei dispare, Mădălin rămîne fără mamă peste noapte. Pînă ieri, Mădălin era fiul unei doctoriţe, azi Mădălin nici nu mai poate vorbi despre mama lui, fiindcă mama lui a dispărut deodată şi-n taină, nimeni n-a văzut cum, nimeni n-a văzut cînd, dar se ştie, toată lumea ştie, şi se şopteşte sub salcie că e în puşcărie fiindcă a dat afară un copil, nişte copii, alţi copii, iar despre asta nu se prea poate vorbi. Dar se şopteşte, se tot şopteşte. Din şoapte, mult după ce ele se sting, rămîne în urmă, ca o vibraţie joasă undeva în burţile goale ale copiilor, cuvîntul puşcărie. Apoi vor fi ani mulţi de tăcere, după care deodată, într-o zi pe la prînz, o maşină va opri la scara C şi din ea va coborî o femeie cenuşie, o umbră.

Romania Unrest 1989 Iar altădată, pe şoseaua care urcă înspre pădure, Alexandra rămîne cu îngheţata de zmeură în mîna dreaptă şi cu plasa goală în stînga, cu capul rotit ca o pasăre uitîndu-se la convoiul care se apropie. Alexandra a mai văzut înmormîntări. Fiindcă uneori oamenii ies la ferestrele blocului şi se uită, unii ies din case aşa cum sînt, femeile în capot, bărbaţii în papuci din păr de cămilă, şi caută să afle cine e mortul, şi de ce a murit, unii chiar se apropie şi se uită la fotografia mare prinsă pe covorul cu modele colorate în partea din faţă a remorcii, lîngă care plînge o soţie, sau o mamă, sau un copil, şi atunci poate că recunosc un vechi cunoscut, pe cineva cu care or fi fost colegi, sau s-or fi intersectat pe la coadă la carne, sau la ulei, sau la lapte, uite, e domnul X, şi lumea şuşoteşte, fiecare are ceva de zis, de întrebat, de amintit, uneori se vede şi vîrful unui nas ca de ceară, uneori e şi o fanfară, iar fanfara ia ochii copiilor, trombonul străluceşte minunat, dar sunetul lui îţi coboară în stomac ca un tunet şi ştii că nu e voie să rîzi, orice-ar fi nu e voie să rîzi, fiindcă eşti apostrofat pe loc şi poate că iei şi una după ceafă. Dar înmormîntarea asta de astăzi e diferită, iar Alexandra, stînd pe trotuar, lîngă vitrina atelierului de reparat televizoare şi aparate de radio ştie asta fără să ştie nimic, şi a rămas ţintuită locului, aşa cum au rămas şi ceilalţi, aşteptînd convoiul să se apropie şi să treacă. Fiindcă prin faţa mortului nu ai voie să treci, şi nici să i-o iei înainte. Iar cînd se apropie, convoiul pluteşte lin, ca o corabie mută, cu pînzele negre fîlfîind coborîte, străbate marea de spectatori care deja şuşotesc, şuşotesc, şoaptele lor se propagă în valuri, înainte şi-napoi, o legănare de vorbe, adînci înnegurate şi superficiale spumoase, aşa cum sînt valurile, valuri spărgîndu-se de chipurile scobite ale rudelor şi întorcîndu-se-n mare, iarăşi sparte şi iarăşi întoarse în mare. Iar Alexandra aude şi sînt cuvinte pe care le aude pentru prima oară, deşi parcă le-ar şti, deşi parcă le-ar mai fi auzit cîndva. Păcat că n-a venit şi Cornelia, sora e mai mare cu patru ani şi ceva, ea pe toate le ştie.

Un dulce pîrîiaş roşu i se prelinge pe degete, iar ea nu duce mîna la gură, a învăţat nemişcarea acestor momente, ci îşi coboară doar gura încet, pe furiş, şi se curăţă cu limba, ca o pisică, o pisică la lecţia celor nouă vieţi, vieţi dispărînd una cîte una, pînă la ultima, aşa. Fiindcă în coşciug e o mireasă, o mireasă nespus de frumoasă, fiindcă e înclinat coşciugul care se tot duce încetişor pe drumul care urcă spre pădure, iar Alexandra a zărit-o, poate nu la fel de bine ca oamenii mari care vorbesc despre frumuseţe, dar mult mai bine decît a mai putut ea zări vreodată un mort. Mireasa stă cu mîinile încrucişate pe piept, iar pieptul e mic şi coborît, umerii sînt topiţi sub voalurile albe, doar fruntea e înaltă, şi albă, şi vîrfurile pantofilor arată înspre cer, tot albe şi ele. Şi sînt flori de jur împrejurul ei, în remorcă, şi e un covor ca întotdeauna pe peretele din faţă, iar acolo, dintre stinghiile negre, zîmbeşte o fată brunetă cu cordeluţă, cu sarafan şi emblemă, cu o hartă în spate. Iar în mulţime, pe cînd trece şi tot trece convoiul, se înţelege din ce în ce mai limpede şuşotitul, fata asta rămăsese gravidă, nu mai era nimic de făcut, ea n-a găsit nimic altceva de făcut, a făcut ceea ce fac atîtea altele, atunci cînd nu mai e nimic de făcut. Iar în urma convoiului, pe drum, printre firele şi petalele de crini şi de margarete şi de ochiul boului luate de vînt din remorca înclinată şi strivite de tălpi, rămîn mici monede, de cincisprezece bani, de douăzeci şi cinci de bani, de un leu şi de trei lei, zeci de sori de metal luminînd panglica îndoliată a asfaltului. Şi băieţei ageri se ivesc de nicăieri şi ciugulesc ca nişte păsăruici bănuţii aceştia, mai întîi pe cei mai mari, apoi şi pe ceilalţi, şi-i zornăie în palmele mici, şi chiuie mut, arătîndu-şi-i unul altuia, cine are mai mulţi. Şi un domn venerabil, aflat lîngă telefonul public, îl opreşte pe unul dintre ei şi îl trage deoparte şi îl roagă dacă poate să-i schimbe un leu în patru de douăzeci şi cinci. Şi convoiul e dus de-acum, ultimele batice negre dispar dincolo de coama înaltă a drumului, gata, au dispărut. Şi lumea se risipeşte, încă şuşotind, şi Alexandra pleacă şi ea, îngheţata s-a topit de tot, ea mai linge o dată şi o aruncă la primul coş, şi o porneşte înspre casă, cu mîna dreaptă umedă şi lipicioasă ţinută la depărtare de corp, ca să nu-şi murdărească rochiţa. Şi merge, şi fuge, şi ajunge la bloc, şi trece de salcie, şi nici bună ziua nu zice, şi urcă scările, şi sună cu stînga, şi mama răspunde mereu aşa de tîrziu, fetiţa aude limpede apa din bucătărie, şi apoi trilul vesel, şi sună iarăşi şi iarăşi, şi în sfîrşit uşa se deschide, şi Alexandra intră – „Ce-ai păţit?” – şi fetiţa arată mîna însîngerată, aruncă plasa pe jos – „N-ai luat bulion?” – şi fuge spre baie, izbucnind într-un plîns uscat – „Unde e, măi, bulionul?” – doar bărbie tremurîndă şi ochi împăienjeniţi, dar nici o lacrimă, şi nici un cuvînt, fiindcă cuvîntul gravidă nu e voie să-l spui, nu, nu e voie, şi e şi foarte, foarte mare ruşine.

 (Din volumul „Roşu, roşu, catifea”,

 Editura Casa de Pariuri Literare, 2012)

Mai multe articole pe blogul Veronicăi Niculescu 

Comenteaza