Mă numesc Andreea și sunt născută pe 6 decembrie 1983, deci în acel decembrie al Revoluției împlinisem 6 ani. Poate că nu eram destul de mare să conștientizez ceea ce se întâmplă în afara casei, acolo unde pentru mine și frații mei era un loc cald, cu bradul împodobit în fiecare an, cu mirosul frumos de cozonac pe care îl simțeam în somn, pentru că mama stătea o zi și o noapte întreagă să îi coacă.

Noi suntem din Român, jud. Neamț. La noi, trebuie să recunosc că a fost cât de cât „liniste”€œ în oraș, exceptând mulțimea de oameni care scanda gălăgios în față Casei de Cultură și agitația din oraș, dar din câte știu nu au am auzit focuri de armă în toiul nopții.

revolutie 89Momentul cel mai marcant pentru mine și sora mea (cu un an mai mare), pentru că frățiorul este născut în 1988, deci era prea mic pe vremea aceea: a sunat telefonul… fix, evident! A răspuns mama, era seară târziu. Țin minte și nu îmi scot din cap momentul când s-a ghemuit cu picioarele la piept pe patul din camera noastră și nu înceta din plâns. S-a așternut o tristețe cruntă în casă noastră, o tristețe cu care nu eram obișnuiți și pe care nu prea o înțelegeam în prag de Crăciun. Știu că s-a dus tata la vecinul care locuia ușă în ușă cu noi (avea Dacie) și au plecat toți în miez de noapte la Buzău. Noi am rămas cu mamaia, singuri acasă. Țin minte și acum cum în noaptea aceea ne-au bătut diferite persoane la ușă. Nu le cunoșteam și mamaia le povestea părinților că erau îmbrăcați în negru. Iar noi nu făceam nicio gălăgie în casă, stăteam nemișcați ca să nu ne audă cei de pe partea cealaltă a ușii. Iar ușa de la intrare era baricadată cu fotoliile din sufragerie.

S-au întors părinții mei; nici nu știu cât timp a trecut, o zi, două, știu doar că ne-au luat direct la tataia la casă, iar în sufrageria casei -€“ o cameră înaltă, rece pentru că era un ger groaznic, cu o mobilă superbă veche, dar perfect întreținută, cu o masă mare în mijlocul camerei și câteva scaune stil jilț antic -€“ pe masă era tânărul nostru unchi, fratele mamei, îmbrăcat în militar, drapelul României, peste tot… soldați, toată familia plângând! Știu că toți plângeau, doar eu stăteam cocoțată pe masă și îl mângâiam și mi se părea frumos. Frumos așa cum era el, mereu când venea la noi mă mușca și mă alinta. A fost cap de trupă… și a fost împușcat cu 2 gloanțe cu alice… cred, așa îmi aduc aminte. Nu a mai putut fi salvat.

Ai mei l-au adus la Roman, în mijlocul Revoluției, să fie înmormântat aproape de familie. Strada bunicilor mei, acolo unde s-a născut și a copilărit unchiul meu, îi poartă numele: Str. sublocotenent Ciupitu Chican Fănel. A murit fix la 33 de ani… era plutonier în „Ansamblul artistic al Armatei Buzău”. A murit pe 23 decembrie 1989, împușcat în spate. Vinovați…? Nu sunt. Soția și fiica lui locuiesc la Cluj.

Îmi voi aminti mereu frumos de el. Este înmormântat la Cimitirul ortodox din Roman, este singurul care are mormântul din marmură albă… lângă alți eroi din războaie. Pentru noi, în fiecare an de Crăciun, când ne adunăm toată familia la mormântul lui… Revoluția are o însemnătate prea dureroasă și cruntă.

Comenteaza